Cercetaşi, străjeri şi pionieri: cum au fost înregimentaţi tinerii României. Poveşti neştiute ale unor organizaţii din care au făcut parte Regele Mihai şi Carol al II-lea

Timp de aproape un secol, zeci de generaţii de copii şi tineri din România au făcut parte, la început benevol, iar apoi obligatoriu, din organizaţii menite să-i transforme în cetăţeni responsabili. Teofil Dreptate (93 de ani), fost cercetaş şi străjer, povesteşte pentru „Weekend Adevărul“ despre peripeţiile şi despre regulile din organizaţiile tinereşti.

Disciplina, pasiunea pentru sport, respectul pentru natură şi patriotismul erau valori pe care copiii şi tinerii le învăţau nu doar în familie, ci mai ales în cadrul organizaţiilor ce au funcţionat în România de la începutul veacului XX. Potrivit istoricului Marin Pop, cercetător ştiinţific în cadrul Muzeului Judeţean de Istorie şi Artă Zalău, prima organizaţie de acest fel apărută în  România a fost cercetăşia, adusă în ţara noastră de un om de ştiinţă român, pe nume Gheorghe Munteanu-Murgoci.

50.000 de cercetaşi în România interbelică

Conform datelor furnizate de istoric, cercetăşia a luat fiinţă în Anglia, iar întemeietorul ei a fost generalul-lord Baden Powell. Prima activitate a fost în vara anului 1907, când Powell a organizat, pe coasta de sud a Angliei (Brownsea), o tabără pentru 20 de tineri, în cadrul căreia promova valori precum spiritul de aventură, lucrul în echipă şi progresul personal, prin forţe proprii. Acesta este considerat momentul când ia naştere cercetăşia, o mişcare care, în scurt timp, a luat amploare deosebită în toate regiunile lumii.

În România, cercetăşia a ajuns prin intermediul lui Gheorghe Munteanu-Murgoci, un om de ştiinţă român care, aflat în vizită în Anglia, a fost captivat de valorile promovate în organizaţiile de cercetaşi. După ce a revenit în ţară, el a iniţiat şi a condus primele grupuri de cercetaşi români. Potrivit istoricului Marin Pop, primele grupuri de cercetaşi din România au apărut în 1912, la Blaj, Braşov şi Bucureşti, iar în 1914 a luat fiinţă şi Asociaţia Cercetaşii României, recunoscută oficial.

Spiritul cercetaşilor s-a afirmat numaidecât în România: în timpul Primului Război Mondial, cercetaşii au dat o mână de ajutor în spatele liniei frontului, fiind prezenţi acolo unde era nevoie, înlocuind sanitari, curieri, telegrafişti. În memoria celor care au murit atunci, la Tecuci a fost ridicat un monument, singurul din lume dedicat cercetaşilor. La începutul anului 1936 se aprecia că mişcarea de cercetaşi din România cuprindea 50.000 de tineri şi 2.000 de comandanţi. Pe parcursul anului 1936, cele două asociaţii (cercetaşi şi cercetaşe) au fost comasate într-una singură - Cercetăşia României. În 1937, la decizia regelui Carol al II-lea, cercetăşia este transformată în Străjerie, care a devenit singura organizaţie naţională (având şi caracter obligatoriu) pentru copii şi tineret (7-18 ani), consfinţind astfel sfârşitul cercetăşiei.

Depunerea jurământului de cercetaş la Jibou Forografie din arhiva istoricului Marin Pop

„A fost ceva fantastic”

Generalul de brigadă în retragere Teofil Dreptate, azi în vârstă de 93 de ani, era pe vremea cercetăşiei un puşti de 10-12 ani. Deşi de atunci au trecut opt decenii, militarul îşi aminteşte cu lux de amănunte şi cu o nedisimulată nostalgie cât de mult însemna să fii cercetaş.

„Viaţa de cercetaş era ceva fantastic! Eu am prins-o spre apusul ei, însă mi-a plăcut teribil, mai ales că aveam o aplecare specială către sport, dovadă fiind încă din copilărie muşchii bine definiţi pe care mi-i dezvoltasem şi cu care mă mândream“, povesteşte generalul, vizibil încântat de experienţele trecute.

Nonagenarul spune că nimeni nu-i obliga pe copii şi pe tineri să se înscrie în cercetăşie, însă activităţile ce erau organizate erau oricum suficient de atractive pentru a-i seduce: „Făceam excursii în natură, făceam gimnastică… Pur şi simplu, căutau ca tinerii să fie îndemnaţi la disciplină, respect faţă de societate, faţă de natură. Aveam cu toţii un echipament asigurat prin şcoală: un fel de pălărie verzui-cenuşie, pantaloni scurţi şi cămaşă“.

Lecţiile practice ale cercetăşiei

Fostul cercetaş îşi aminteşte că experienţa acumulată în puţinii ani în care a făcut parte din organzaţie i-au fost de mare folos nu doar o dată.

„Aveam vreo 13 ani când am decis, împreună cu doi prieteni, să mergem într-o excursie pe Munţii Ţibleşului. Am trecut Someşul înot şi, pentru că unul dintre prieteni nu ştia să înoate, am reuşit să-l salvez şi să-l ajut să ajungă cu bine la mal. La scurt timp, am fost puşi din nou la încercare, pentru că în timp ce ne duceam noi, pe jos, către Lăpuş, în faţă ne-a apărut un şarpe vânjos. Ne-am gândit că e veninos, aşa că l-am omorât cu băţul ce făcea parte din echipamentul de cercetaş. După aceea ne-a părut rău, pentru că şarpele nu ne făcuse nimic şi probabil nici nu era veninos. Şi tot în acea excursie am avut parte de o altă aventură: mâncam noi nişte mure şi, la un moment dat, a apărut un urs – probabil era locul lui… Am stat chitic, n-am făcut nici o mişcare, pentru că ni se spusese că ursul nu atacă dacă nu este atacat. Ursul a trecut la câţiva metri de noi, dar ne-a lăsat în pace“, povesteşte generalul.

„Promit, pe onoarea mea!“

Potrivit istoricului Marin Pop, misiunea cercetăşiei era de a contribui la educarea tinerilor printr-un sistem de valori bazat pe o Promisiune şi o Lege. Promisiunea cercetaşului: „Promit, pe onoarea mea, să fac tot posibilul să slujesc lui Dumnezeu şi ţării mele, să-mi ajut aproapele în orice moment şi să mă supun Legii Cercetaşului“. Cele 12 articole în care era organizată legea aveau menirea de a explica, într-o formă imperativă, valorile după care se ghidau copiii în activităţile lor.

Cercetaşii erau organizaţi în patrule. O patrulă era formată din două echipe a câte trei cercetaşi; cinci patrule formau o grupă, iar trei grupe – o centurie. Centuriile dintr-o localitate se constituiau într-o cohortă. Toate cohortele dintr-un judeţ formau o legiune, mai multe legiuni – un ţinut, iar toate legiunile din ţară formau Marea Legiune a Cercetaşilor.

Denumirile şi grupele de vârstă erau următoarele: copiii între 7 şi 11 ani se numeau „pui de şoimi“ (la băieţi) sau „mici cercetaşe“ (la fete), tinerii cu vârste între 11 şi 18 ani erau numiţi „cercetaşi“ şi „cercetaşe“, iar băieţii seniori aveau titulatura de „rover“, în timp ce fetele erau „călăuze“.

Sistem de recompense şi pedepse

Pentru formarea calităţilor cerute de cercetăşie, organizaţia avea bine pus la punct un sistem de recompense şi pedepse. Virtutea Cercetăşească era cea mai înaltă distincţie şi avea trei clase: bronz pentru cercetaşi; argint pentru comandanţi şi pentru membrii secţiunii; argint şi aur pentru comandanţi şi diverse alte personalităţi. Ea se acorda numai după un anumit timp, respectiv 5 ani de cercetăşie continuă, trăiţi în adevăratul spirit al legii. Recompensele mai puteau lua şi forma laudei verbale în faţa unităţii şi a ordinului, care putea fi pe centurie, pe cohortă, pe legiune şi pe Marea Legiune.
Pe de altă parte, pedepsele erau date în funcţie de gravitatea abaterii unui membru al organizaţiei. Acestea puteau prespune comunicarea faptei către părinţi, notarea în cartea de cercetaş, eliminarea temporară cu retragerea cărţii de cercetaş şi a pajurei şi chiar eliminarea pentru totdeauna din cadrul organizaţiei.

Deşi Regele Carol al II-lea a desfiinţat cercetăşia la finalul anilor ’30, instituţia a fost reînfiinţată după 1990 şi a devenit cea mai mare mişcare neguvernamentală de tineret din România, sub titulatura de Organizaţia Naţională „Cercetaşii României“. De fapt, ţara noastră nu făcea decât să reînnoade o tradiţie păstrată vie în multe dintre statele lumii. Potrivit istoricului Marin Pop, în acest moment, pe întregul mapamond există doar şase ţări fără cercetaşi, şi asta doar pentru că funcţionarea lor nu este permisă. Statele sunt: Republica Populară Chineză, Cuba, Coreea de Nord, Republica Democrată Laos, Myanmar şi Andorra.

13 cercetaşi au ajuns la Cotroceni

În luna aprilie a acestui an, preşedintele României, Klaus Iohannis, a fost gazdă pentru 13 cercetaşi la Palatul Cotroceni. Copiii au fost însoţiţi de João Armando P. Gonçalves, preşedintele Organizaţiei Mondiale a Mişcării Scout şi pe Sabin Mureşan, preşedintele Organizaţiei Naţionale „Cercetaşii României“. În cadrul întâlnirii organizate cu ocazia săptămânii „Şcoala Altfel“, aceştia au discutat despre reafirmarea Înaltului Patronaj al Preşedintelui României asupra Organizaţiei Naţionale „Cercetaşii României“. 

De asemenea, Klaus Iohannis (foto mai jos, credit foto: presidency.ro) a primit de la cei 13 cercetaşi eşarfa naţională şi un vas de ceramică, produs de aceştia într-un atelier de olărit. „Implicarea copiilor în astfel de activităţi precum cercetăşia reprezintă modalitatea potrivită de a-i educa într-un mod practic, creativ şi inovator. Micii cercetaşi m-au învăţat salutul lor, care simbolizează respectul ca valoare fundamentală în viaţă“, a declarat Iohannis. În prezent, peste 4.000 de copii şi tineri din România beneficiază de programul educaţional cercetăşesc. 

Liderii Cercetaşilor susţin că organizaţia lor „îşi asumă responsabilitatea de a contribui la dezvoltarea unei societăţi responsabile şi implicate, prin crearea de oportunităţi de formare şi dezvoltare pentru copii şi tineri. Programele educaţionale nonformale bazate pe metoda scout asigură o dezvoltare calitativă şi echilibrată a membrilor noştri“.

Legea cercetaşului   1. Cercetaşul îşi ţine întotdeauna cuvântul. 2. Cercetaşul nu minte, el e curat la gând, în vorbă şi în fapte. 3. Cercetaşul e voios şi plin de însufleţire în orice clipă a vieţii sale. 4. Cercetaşul e viteaz, se încrede în puterile sale şi caută să iasă cu vrednicie din orice încurcătură. 5. Cercetaşul îşi îngrijeşte corpul şi duce o viaţă sănătoasă. 6. Cercetaşul nu face deosebire de credinţă, de clasă socială şi de avere. 7. Cercetaşul e cuviincios cu toată lumea şi ascultă pe cei ce-l sfătuiesc de bine. 8. Cercetaşul respectă părerile altora şi-şi ia răspunderea faptelor sale. 9. Cercetaşul e iubitor de învăţătură şi învaţă la rândul său pe alţii. 10. Cercetaşul e muncitor şi econom, el respectă munca şi avutul altuia. 11. Cercetaşul e bun cu animalele, îi plac florile şi cercetează natura. 12. Cercetaşul se sileşte să facă în fiecare zi o faptă bună, oricât de neînsemnată ar fi ea.

1924. Cercetaşele de la Şimleul Silvaniei, într-o inedită ipostază de grup

2. Străjerii defilează în aplauzele publicului. Salutul de origine romană era folosit pentru a sublinia respectul faţă de cetăţenii cu acelaşi statut

3. Băieţi, bărbaţi, fete şi femei, toţi – străjeri ai patriei. Fotografii: Arhiva personală a istoricului Marin Pop

Copiii străjeri ai regelui Carol al II-ea

Generalul de brigadă (r)Teofil Dreptate a purtat mereu uniformă

Străjeria a fost înfiinţată în anul 1935 de regele Carol al II-lea pentru a combate influenţa în creştere a Gărzii de Fier asupra tineretului şi a funcţionat, o perioadă, în paralel cu cercetăşia. Membrii săi erau cunoscuţi ca străjeri şi foloseau salutul roman.

Dictatura regală instaurată de Carol al II-lea s-a răsfrânt şi asupra străjeriei, astfel că la 3 decembrie 1938, „Straja Ţării“, cum a fost denumită organizaţia, a fost reorganizată conform liniilor dictaturii personale a regelui Carol. A devenit supraveghetoarea activităţilor sportive şi a tuturor celorlalte activităţi, precum şi una dintre principalele căi de manifestare a cultului personalităţii regelui Carol. „Deşi regele era adesea numit Marele Străjer, conducătorii oficiali ai organizaţiei erau maiorul Teofil Sidorovici şi Nisa Cămărăşescu“, precizează Marin Pop.

În comparaţie cu cercetaşii, străjerii aveau reguli mai dure: toţi băieţii cu vârste între 7 şi 18 ani şi toate fetele cu vârste de la 7 la 21 ani trebuiau să se alăture acestei organizaţii. Un corp format din băieţi cu vârste de la 18 la 21 de ani completa Straja şi era responsabil pentru oferirea de instrucţie premilitară.

Regele Mihai, al doilea străjer al ţării

Nu doar regele Carol al II-lea, considerat întâiul străjer al ţării, făcea parte din organizaţie, ci şi fiul acestuia, Mihai. Generalul Teofil Dreptate (foto în dreapta) care, conform regulilor vremii, a făcut parte, după desfiinţarea cercetăşiei, şi din străjerie, îşi aminteşte că l-a întâlnit de mai multe ori pe regele Mihai pe vremea când era doar un copil şi participa, alături de colegi, la taberele străjerilor.

„Periodic, se organizau instruiri la Breaza. Acolo m-am întâlnit de două ori cu dânsul. Trecea pe la noi, ne saluta, vorbea cu toată lumea – era frumos şi înalt“, povesteşte generalul, purtând în glas mândria că l-a cunoscut personal pe cel căruia îi poartă şi acum un respect infinit. „Regele Mihai venea la Breaza cu clasa lui, formată din elevi din toate straturile societăţii, astfel încât el să-şi dea seama de realităţile sociale. Şi armata a făcut-o ca tot omul, nu cu favoruri“, punctează el.

Despre străjerie, venerabilul îşi aminteşte mai degrabă de obligaţiile impuse decât de beneficiile apartenenţei la oragnizaţie: „Erau obligatorii nu doar participarea, ci şi ritualurile. Spre exemplu, în fiecare dimineaţă trebuia să cântăm Imnul Străjerilor“.

Străjerii aveau şi propriul jurământ: „Jur credinţă Regelui meu Carol al II-lea, jur dragoste şi jertfă Ţării şi Neamului Românesc, jur ascultare şi supunere Străjii Ţării, aşa să-mi ajute Dumnezeu!“. De asemenea, exista şi o formulă a „făgăduinţei“ ce trebuia rostită cu anumite prilejuri – „Cred în Dumnezeu şi făgăduiesc să urmez învăţăturile Străjii Ţării pentru a deveni un bun străjer al Ţării şi Regelui nostru“ – precum şi un legământ: „Mă leg în faţa lui Dumnezeu să trăiesc în credinţa străbunilor mei, să-mi închin munca Străjii Ţării, gata la orice jertfă pentru Ţara, Neamul şi Regele nostru“. Bineînţeles, străjerii aveau şi propria uniformă.

„Purtam pantaloni albaştri, cămaşă albă, cravată în diferite culori, în funcţie de ţinut – noi, în ţinutul Someş, aveam cravată galbenă“, îşi aminteşte generalul Teofil Dreptate. 

Crezul străjerilor 1. Cred în Dumnezeu şi în Biserica străbunilor mei. 2. Cred în Regele Ţării, Marele nostru Străjer, Cârmuitorul destinelor poporului român. 3. Cred în muncă şi jertfă – închinându-mi întreaga mea fiinţă pentru ridicarea şi propăşirea Patriei. 4. Cred în Straja Ţării – chezăşia unităţii neamului, hotarelor şi sufletului românesc.

Poruncile morale ale străjerilor

1. Fii bun, drept şi cinstit.
2. Nu întrebuinţa vorbe urâte. Nu minţi niciodată.
3. Fii cuviincios şi îndatoritor; respectă-i pe cei bătrâni; stimează-ţi camarazii.
4. Fii săritor faţă de
oricine; ajută pe cei slabi
şi pe cei săraci.
5. Gândeşte-te ca munca ta să folosească tuturora.
6. Nu-ţi însuşi lucrul altuia. Respectă avutul ţării.
7. Fii bun şi milos
cu animalele.
8. Iubeşte şi îngrijeşte
florile şi pomii.
9. Înfrumuseţează-ţi locuinţa ta de acasă şi şcoala ta.
10. Nu-i uita pe cei ce au murit pentru Ţară: împodobeşte-le mormintele.
11. Fii mândru de credinţa şi neamul tău.
12. Fii copil vrednic al Patriei.

Poruncile igienice ale străjerilor

1. Spală-ţi corpul în fiecare zi. Spală-te pe dinţi, dimineaţa şi seara.
2. Piaptănă-ţi şi perie-ţi regulat părul.
3. Nu dormi cu cămaşa de zi. Primeneşte-te cât mai des.
4. Nu scuipa niciodată şi nicăieri pe jos.
5. Curăţă-ţi îmbrăcămintea şi încălţămintea.
6. Întrebuinţează întotdeauna ştergar şi batistă curată.
7. Păstrează curăţenie pretutindeni, chiar şi în latrină.
8. Primeşte aerul în casă, deschizând cât mai des ferestrele.
9. Culcă-te devreme. Să dormi cât se poate mai mult cu fereastra deschisă.
10. Profită de soare şi de aerul curat. Fii cumpătat în jocurile tale. Fereşte-te de praf.
11. Mănâncă încet şi mestecă bine. Nu mânca niciodată cu mâinile nespălate.
12. Nu fuma şi nu bea băuturi alcoolice. Tutunul şi alcoolul vatămă sănătatea.

Pionierii, urmaşii străjerilor

Străjerii au fost modelul de la care au pornit la drum, după cel de-Al Doilea Război Mondial, organizaţiile de pionieri. Se pare că însuşi Ceauşescu s-a inspirat din activităţile străjeriei atunci când stabilea noi reguli pentru pionieri. „Se spune că Nicolae Ceauşescu cerea casete cu manifestările străjerilor şi se uita la ele ore în şir“, explică istoricul Marin Pop.

Organizaţia „Pionierii României“ ia naştere, aşadar, în vara anului 1945, cuprinzând copii între 7 şi 15 ani. Doi ani mai târziu, pionierii au fost încadraţi în Uniunea Asociaţiilor de Elevi din România (UAER). La 30 aprilie 1949, a avut loc festivitatea de constituire a primelor detaşamente de pionieri, respectiv 500 de copii au rostit angajamentul de pionier în incinta Teatrului Giuleşti (Bucureşti), care la vremea respectivă se numea Palatul Cultural „Gheorghe Gheorghiu-Dej“.

Iniţial – explică Marin Pop – în rândurile organizaţiei de pionieri puteau accede şcolari cu vârste cuprinse între 9 şi 14 ani, dar limita inferioară de vârstă a fost coborâtă ulterior la 7 ani. De asemenea, statutul organizaţiei prevedea că pot deveni pionieri doar elevii care aveau rezultate bune la învăţătură, respectau disciplina şcolară şi aveau un foarte bun comportament în societate. „În practică însă, criteriile nu au fost atât de selective, în rândul organizaţiei fiind primiţi toţi elevii, începând cu clasa a II-a, indiferent de situaţia şcolară“, punctează istoricul.

Ce s-a întâmplat cu pionierii în 1966

La momentul înfiinţării sale, Organizaţia Pionierilor a fost subordonată Comitetului Central (CC) al Uniunii Tineretului Muncitor (UTM), dar, după 1966, a fost trecută în subordinea directă a Partidului Comunist Român. Într-o primă fază, la nivelul activităţii şi funcţionării organizaţiei a existat o puternică influenţă sovietică, legătura cu pionierii „I.V. Lenin“ din URSS fiind instituţionalizată inclusiv prin statutele şi regulamentele de organizare şi funcţionare.

După anul 1966, în contextul răcirii relaţiilor dintre România şi URSS, mişcarea pionierească din România a căpătat un caracter naţional mult mai pregnant, distanţându-se de modelul sovietic urmat până la momentul respectiv. Această tendinţă este evidenţiată atât prin îndepărtarea din statutul organizaţiei a referirilor explicite la organizaţia similară a pionierilor din URSS şi, simbolic, prin adăugarea tricolorului pe marginile egale ale cravatei de pionier, anterior aceasta fiind complet roşie.
Mai mult: în 1967, în Statutul Pionierilor, a fost stipulat caracterul organizaţiei revoluţionare de masă a copiilor, sub conducerea PCR. Potrivit documentului, miza era ca pionierii să cunoască şi să înţeleagă politica PCR, şi să fie mobilizaţi să participe, după puterile lor, la înfăptuirea acesteia. 

„Organizaţia Pionierilor educă şcolarii în spiritul patriotismului socialist, al dragostei şi devotamentului nemărginit faţă de poporul nostru, faţă de Republica Socialistă România, faţă de Partidul Comunist Român, ajută pe toţi copiii să cunoască tradiţiile şi trecutul glorios de luptă ale poporului şi ale clasei muncitoare pentru eliberare naţională şi socială, să îndrăgească frumuseţile şi bogăţiile ţării, le cultivă mândria patriotică pentru realizările obţinute în construcţia socialismului“, scrie clar în document.

Îndatoririle pionierilor  Pionierul îşi iubeşte patria, cinsteşte trecutul glorios al României, tradiţiile de luptă ale poporului nostru pentru libertate şi independenţă naţională. Învaţă cu sârguinţă. Iubeşte munca, apără şi păstrează cu grijă bunurile obşteşti. Este disciplinat, îngrijit şi ordonat, atât în şcoală, cât şi în afara ei. Este modest, cinstit şi drept; spune întotdeauna numai adevărul. Este curajos şi demn, are încredere în forţele sale şi ale colectivului, este un bun coleg şi prieten. Îşi iubeşte şi îşi ajută părinţii. Stimează şi ascultă pe învăţători şi profesori; respectă pe cei mai în vârstă decât el şi are grijă de cei mici. Iubeşte şi ocroteşte natura, caută să cunoască frumuseţile şi tainele ei.

8 noiembrie 1951. Gheorghe Gheorghiu-Dej este felicitat de un pionier cu ocazia împlinirii frumoasei vârste de 50 de ani

30 decembrie 1976, sediul CC al PCR. Pionieri, şcolari, elevi, studenţi au urat conducerii de partid tradiţionalul „La mulţi ani“, cu prilejul Anului Nou

Pionieri din toate ţările s-au reunit la Bucureşti pentru a sărbători prietenia între popoarele socialise de pretutindeni 

La Palatul Copiilor, lansând un planor

Fotografii: fototeca online a comunismului românesc

„Ce e rău, ce e rău, ce e rău?“

Ioan Nichita Săbăduş a condus Organizaţia Judeţeană de Pionieri din Sălaj în perioada 1980-1986 şi spune că, exceptând partea de îndoctrinare, activităţile organizaţiilor de pionieri erau benefice pentru copii. 

„Ce e rău să îl înveţi pe un copil că, dacă vrei să trăieşti bine, trebuie să munceşti? Pentru asta existau loturile şcolare, unde pionierii cultivau terenul, se făcea curăţenie în clasă, în şcoală. Ce era atât de rău să-i înveţi că trebuie să colecteze materialele reciclabile – hârtie, borcane, chiar fier vechi? Se făcea, apoi, educaţie moral-civică. Ce era rău să-i înveţi pe copii să respecte reguli «biblice», de genul: «Nu înjura!», «Nu fura!», «Nu minţi!», «Îmbracă-te decent!». Prostiile pe care azi le vedem la televizor, cum sunt bătăile şi alte grozăvii, se întâmplă tocmai pentru că nimeni nu-i mai învaţă de copii aceste lucruri“, spune fostul activist.

Fostul preşedinte al pionierilor sălăjeni îşi aminteşte că elevii trebuiau să crească, în fiecare primăvară, viermi de mătase, iar din banii obţinuţi – şi erau foarte mulţi bani, spune el – se făceau dotări în şcoală. Săbăduş subliniază că obiectivul principal al organizaţiilor de pionieri era antrenarea copiilor în activităţi de învăţare.

„Lunar, în cadrul şedinţelor de detaşament, se făceau analize. Acolo unde erau probleme, organizaţia avea rolul de a-i sprijini pe cei în cauză prin consultaţii sau discuţii, astfel încât să poată da rezultate mai bune“, explică acesta.

Despre partea de îndoctrinare, Ioan Nichita Săbăduş (foto în dreapta) admite că nu prea-şi avea locul în educaţia copiilor, însă spune că nu deţinea o pondere atât de mare.

„Partea de îndoctrinare politică nu era chiar aşa după cum se vorbeşte. Cel puţin până în 1984, n-au fost mari probleme. În 1984, când s-a schimbat şi politica Europei faţă de România şi după ce a făcut şi Ceauşescu vizite în statele comuniste din Asia (n.r. – în 1971!), s-a accentuat educaţia politică“, explică el.

Săbăduş a fost conducătorul pionierilor sălăjeni din 1980.

„Pentru gloria poporului şi înflorirea României Socialiste, pentru cauza partidului – înainte!“

Zalău, Ziua Eroilor. Cadru festiv de primire în rândul pionierilor 

Momentul primirii cravatei roşii

Pionierii aveau, la fel ca şi predecesorii lor, propriile devize şi formule pe care cei care făceau parte din organizaţii trebuiau să le poată reproduce în orice moment. Astfel, deviza era „Pentru gloria poporului şi înflorirea României Socialiste, pentru cauza partidului – înainte!“, iar răspunsul la deviză: „Tot înainte!“.

La intrarea în organizaţie, pionierii rosteau un legământ: „Voi învăţa şi voi munci pentru a deveni fiu de nădejde al patriei mele – Republica Socialistă România; voi fi credincios poporului şi Partidului Comunist Român; voi respecta neabătut îndatoririle pioniereşti“.
Cei mai merituoşi dintre pionieri primeau distincţii ce constau în steluţe şi insigne, care erau atribuite de către Consiliul Organizaţiei Pionierilor pe şcoală. Pentru merite „cu totul deosebite“ se acorda titlul de „Pionier de frunte“, cu diplomă şi insignă. În plus, pionierii aveau şi o zi a lor, sărbătorită în prima duminică a lunii iunie.

Criticul literar Paul Cernat scrie, în volumul „O lume dispărută“, despre intrarea sa în lumea pionierilor: „Nu ne-au cărat până la Doftana, la Monumentul Eroilor sau alt loc sacru.

«Ne-au făcut» la noi la şcoală, la 155. Am depus jurământul la drapel, am învăţat imnul cutezătorilor, «Tot înainte», iar după instructaj am plecat să ne jucăm «cu indienii» pe un şantier părăsit. Primeam lunar revista «Cutezătorii». Poşta ni le aducea mereu în clasă. Texte şi poze despre activitatea pionierilor creatori, omagii şi benzi desenate «patriotice», cu voievozi şi cu un erou negativ pe nume «pârcălabul Buhtea»“. 

Cum se aplaudă cu o mână pe scaun

Şi politologul Ioan Stanomir îşi aminteşte experienţa sa, surprinsă în acelaşi volum: „A fi pionier era o calitate tot atât de naturală ca şi pasiunea pentru fotbal. Rangul de pionier aducea cu sine şi o primă lecţie despre democraţie socialistă, iar alegerile pentru comandantul de unitate nu erau decât repetiţii generale pentru congresele oamenilor mari. Îmi revin în minte savantele indicaţii ale activiştilor de partid, iniţiindu-i pe pionieri în tainele şedinţelor de municipiu, acolo unde erau invitaţi şi tovarăşii de la centru. Arta ridicării pentru aplauze implica ţinerea cu o mână a scaunului, pentru ca orice zgomot inutil să fie evitat“.

„Avem nevoie de pionieri“

Totuşi, o parte dintre cei care au trăit vremurile pionieratului comunist susţin că astfel de organizaţii ar fi benefice zi azi. „După părerea mea, şi acum ar mai fi nevoie de pionieri, dar sub o altă formă, normal!“, crede Ioan Nichita Săbăduş. La rândul său, generalul în retragere Teofil Dreptate susţine că tinerii au nevoie de disciplină, chiar dacă acest lucru este mai greu de acceptat. Uite, pe el spiritul cercetăşiei, inclusiv prin disciplina învăţată acolo, l-a ajutat pe tot parcursul vieţii, iar astăzi e o persoană perfect lucidă şi independentă.

„Nu e bine să laşi tineretul prea liber!“, îşi ia Dreptate libertatea să avertizeze. 

“Primeam lunar revista «Cutezătorii». Texte şi poze despre activitatea pionierilor creatori, omagii şi bezi desenate «patriotice», cu voievozi şi cu un erou negativ pe nume «pârcălabul Buhtea»”, spune Paul Cernat, critic literar.

“A fi pionier era o calitate tot atât de naturală ca şi pasiunea pentru fotbal. Rangul de pionier aducea cu sine şi o primă lecţie despre democraţia socialistă”, spune Ioan Stanomir, politolog.

Mai puteţi citi:

Copiii războiului: poveştile cercetaşilor din Tecuci, tinerii care au apărat ţara alături de soldaţi în marile războaie ale României

Puţină lume ştie, dar la Tecuci (judeţul Galaţi) există una dintre cele mai puternice tradiţii în cercetăşie din România. Anual, în luna mai, cercetaşii din toată  ţara se întâlnesc în aşezarea din sudul Moldovei pentru a-şi onora înaintaşii şi pentru a-şi rosti promisiunea, adică jurământul de credinţă faţă de patrie. Însă Tecuciul nu-i ales dintr-o întâmplare ca gazdă a manifestărilor anuale ale cercetaţilor. În spatele acestei alegeri se află o tradiţie extraordinară, veche de peste un secol, în urzeala căreia s-au ţesut firele unor poveşti  emoţionante despre copiii războiului.