Muzeul de la etajul 3. Colecţionarul Dan Alexoae: „Cândva obiectele făcute în gospodăria omului trăitor la sat erau magice”
0
În centrul oraşului Drobeta Turnu Severin, în apropierea parcului central, există un spaţiu straniu unde poţi vedea o mulţime de obiecte înghesuite unele în altele, şi care ascund poveşti nebănuite.
Cei care i-au trecut pragul îi spun „Muzeul de la etajul 3” şi, odată ajuns aici, ai senzaţia că te afli într-o capsulă a timpului, o capsulă în care regăseşti cioburi de magie, vie cândva în mirifica lume a satului românesc. Poţi vedea vase de ceramică – unele foarte vechi – câteva zeci de costume populare, ţesături destrămate parţial de zecile de ani scurşi peste ele, scoarţe de lână, ştergare din perioada interbelică, trăişti vechi, brâie şi chimire uzate, toiege de cioban încrustate cu migală, instrumente de cântat peste care anii au aşternut o patină plină de duioşie, cărţi vechi care abia de-şi mai ţin între coperţi filele îngălbenite pline de descântece, doine uitate, sfaturi pentru tămăduire, rosturi şi rânduieli respectate cândva de oamenii satului ca să le meargă bine, ca să aibă soartă bună sau cărţi vechi cu autograf de la personalităţi contemporane sau trecute demult la cele veşnice.
Lângă o masă plină cu tot felul de cristale „aduse din Tibet”, pe nişte panouri sunt prinse câteva sute de fotografii având ca tematică costumul popular, vechi şi ele – unele din perioada antebelică, altele din deceniile 30-40. „Cele mai preţioase sunt cele care au fost realizate chiar de către Romulus Vulcănescu”, ne spune colecţionarul care este Dan Alexoae, kinetoterapeut şi iubitor al satului românesc care, de câţiva ani instruieşte oameni în tainele masajului, dar care îşi face timp şi să umble şi să răscolească satele de sub munte în căutare de oameni autentici şi de rosturi uitate.
Reporter: Domnule Dan Alexoae, când s-a născut acest muzeu cu obiecte de artizanat şi mai ales de ce? Ce anume v-a îndemnat să adunaţi astfel de obiecte ţărăneşti?
Dan Alexoae: Cred că „Muzeu” este un cuvânt uşor pretenţios. Suntem într-o sală unde oamenii iubitori de masaj învaţă această artă uitată a tămăduirii. Cândva arta vindecării, medicina, se învăţa în Temple. Am început să colecţionez obiecte vechi de masaj – unele din ele din perioada antebelică – bunăoară aceste dispozitive electrice numite de Nicola Tesla „Flacăra Violet” şi care sunt străbunicele instrumentelor de electrofizioterapie de azi. Din aproape în aproape, am ajuns în zona magică a satului românesc. Domnica Trop – Tezaur Uman Viu mi-a fost şi idol şi Maestru. Dar eu nu cred că este potrivit cuvântul „muzeu”. Instituţia muzeului a apărut recent în istoria oamenilor, ei neavând nevoie – câteva mii de ani - de muzee pentru a păstra amintirile sau elementele esenţiale necesare vieţii. Aceste amintiri sau artefacte moştenite de la strămoşi erau păstrate în casă şi ele confereau legitimitatea şi sentimentul de apartenenţă la o credinţă, la un neam, la anume rânduieli. În al doilea rând nu sunt de acord nici cu sintagma „ţăran”, „artizanat” sau „artă ţărănească”. Aceste cuvinte au fost inventate de către intelectualii curioşi de la oraş. În lumea satului locuitorii acestor comunităţi nu-şi spun „ţărani” ci simplu „oameni. Cât despre „arta” lor, ei au aflat că sunt „artişti” abia de la paşoptiştii şcoliţi în Occident - cei care au adus şi la noi moda culegătorilor de folclor şi de „artă ţărănească”. Ulterior, activiştii de partid comunist – care răspundeau de agenda căminului cultural – dintr-o nevoie organică de a legitima această ideologie comunistă străină fiinţei româneşti,- au inventat alte sintagme precum „artă casnică”, „artă populară”, „artă meşteşugărească”, „artă artizanală”, „artă sătescă”, „artă folclorică” – căreia eu îi spun „cultură de tip dârla-dârla” etc aşa încât aproape la fiece colţ de stradă, vedeai atunci, în vremea aceea, obiecte artizanale comercializate în magazinele socialiste. Această „artă ţărănească” a fost amputată de câteva din componentele ei care-i dădeau sens şi anume ritualul magic şi cel creştin. Semnele, motivele şi izvoadele străvechi existente pe obiectele ţesute, pe cele de lut sau de lemn şi-au pierdut sensul şi rostul devenind doar elemente decorative sau de înfrumuseţare, îmbunătăţite cu multe alte elemente stilizate moderne fără noimă”...
Rep.: Văd că aveţi lucrări de artă, icoane vechi, obiecte de ritual …
D.A.: Un prieten m-a ironizat odată că am început să colecţionez diplome de pe la tot felul de cursuri. Am luat în seris remarca lui, mai ales că am constatat şi eu că azi, poţi cu uşurinţă să-ţi acoperi pereţii cu diplome care mai de care mai inutile. Aşa că am renunţat la „sportul” acesta cronofag şi am început să caut altfel de oameni – din categoria acelora care trăiesc în anonimat dar, - care încă mai păstrează informaţii autentice din zona magicului. Am cunoscut bătrâne tămăduitoare analfabete, ţigănci care ştiau să dea cu bobii, să facă farmece, descântece sau alte ritualuri care – părerea mea – în lumea magică a satului, încă funcţionează. De la ele am primit o parte din aceste obiecte care se văd şi care au fost cândva folosite în diverse ritualuri de vindecare, de deslegare de soartă, etc. Tot de la astfel de oameni simpli am primit în dar icoane care au stat zeci şi zeci de ani pe pereţii albi de var, şi la care s-au rugat generaţii. Unele din ele nici nu se mai văd din cauza timpului aşternut peste ele. Ceeace vreau să spun este faptul că a dărui un astfel de obiect sacru, înseamnă un gest de mare încredere iar asta nu echivalează cu niciun sertar plin de diplome”...
Rep.: Românii au început să cam uite credinţa strămoşilor lor.
D.A.: Poate că nu, poate că da, nu am căderea să judec eu asta. Vedem cu toţii cohorte de pelerini care se calcă în picioare să pupe tot felul de moaşte şi întâlnim peste tot dughene şi tarabe cu icoane „sfinţite”. În accepţiunea mea Biserica aceea făcută cu palmele din lut, argilă arsă, nisip şi var şi pictată de iconari naivi anonimi era mult mai eficientă în păstrarea credinţei. Bisericuţa aceea arăta cândva oamenilor simpli de la sate – în imagini extrem de simple şi de frumoase - chiar viaţa lui Iisus pe Pământ sau drumul omului uituc înspre mântuire. Simbolic, acest drum începea cu Pronaosul, cei 12 apostoli şi cele 12 coloane şi continua cu Naosul sau Învierea. Icoanele oamenilor de la sate aveau parcă altă valoare decât acestea de plastic sau din hârtie colorată lipită pe lemn dat cu aurolac. Oamenii satului le obţineau de la iconari care erau tot de-ai lor şi, care nu prea ştiau care-s regulile ierminiei bizantine. Am văzut icoane numite „de vatră” sau „ale săracului” specifice Olteniei de sub munte, care m-au impresionat profund. Ele erau scrijelite cu un cui sau cu o custură chiar de către sătean, după ce le vedea pe cele din Bisericuţa lui de lemn. Aceste icoane făcute chiar de el le păstra lângă vatră, le împrobodea cu ştergare frumos cusute, cu flori de tei, cu frunze de nuc, cu busuioc sau cu flori de câmp. La acestea îşi rostea el împreună cu familia, rugăciunile la vreme de sărbătoare, de furtună, de boală sau suferinţă sufletească. Icoanele de la oraş au mai mult valoare decorativă sau artistică şi exprimă cel mult preferinţele religioase ale posesorilor lor.”
Rep: Observ că aveţi câteva lanţuri de fier. La ce foloseau şi de unde le aveţi?
D.A.: Pe acestea de pildă, le am de la un ţigan deosebit de prietenos şi de cinstit, care făcea cazane de aramă în fierăria lui şi pe care le vindea prin satele noastre... Ţiganca lui ştia a face farmece, deslegări şi tot felul de lucruri din zona asta tămăduitoare... Eu am fost foarte atent mai ales la practicile vindecătoare întrucât am terminat o facultate de recuperare – kinetoterapie – şi am sperat mereu să aflu mai multe din zona asta ocultă. Ţiganca aceasta mi-a spus că a venit odată la ea o muiere care avea o durere crâncenă de umăr. Umblase pe la Severin pe la doctori, înghiţise „boabe”, i se făcuseră tot felul de injecţii şi infiltraţii însă nu scăpa neam de durerea aia care nu-i permitea să-şi facă treburile în gospodărie. Când a venit la ea s-o roage să-i dea un leac, ţiganca „i-a spart oul” şi i-a dat să bea „apă stâmpărată cu lanţul”. Am rugat-o să fie mai explicită dar m-a ajutat mai mult bărbatul ei întrucât ea se cam ferea să spună prea multe din cele ce ştia să împlinească. „A luat un ou de găină în mână, l-a plimbat de-a lungul corpului femeii betege iar acesta s-a spart exact în dreptul umărului bolnav” mi-a spus ţiganul. Apoi, ţiganca l-a pus să-i înroşească un lanţ în vatra unde topea el cositorul cu care lipea cazanele de ţuică şi când a fost suficent de roşu lanţul, l-a aruncat cu cleştii lui de fierar – pe care i-am cerut şi i-am şi primit pentru colecţia mea împreună cu lanţul acela, într-o oală cu apă adusă de ea de la o „fântână de la răscruci”...
Rep.: Şi i-a trecut femeii durerea?
D.A.: Ea mi-a spus că da... Iar eu i-am spus că tocmai a tratat un „reumatism articular inflamator”. „Eu nu ştiu la vorbe de-alea de-ale mata” mi-a spus ţiganca. Atunci am lămurit-o. Umărul femeii – balamaua cu cea mai mare anvergură a mişcării – adică cea mai mobilă, avea în interiorul ei un „foc” care întreţinea durerea aceea. În limba latină „inflamaţia” vine de la „în-flammare”, „în flăcări”. Femeia respectivă beteagă avea un conflict interior care-o măcina („un foc” cum zicea ţiganca) ce se somatizase la balamaua aceea – la umăr - şi pe care ea l-a stins simbolic cu ajutorul lanţului. Ea a rezolvat conflictul emoţional-psihic prin stingerea lanţului în oala cu apă. Femeia a băut apa aceea adusă de la fântâna de la răscruce – îi mai zicea şi „apă pitulată” - şi i-a trecut durerea. I-a stins sau i-a stâmpărat conflictul. Chiar dacă pare straniu, există o parte a medicinei moderne – psihoneuroimunologia sau medicina psiho-somatică ce poate explica astfel de terapii considerate de mulţi năstruşnice. La noi în Oltenia există o mulţime de ritualuri cu lanţurile mai ales în comunităţile situate în apropierea Dunării. Se folosea în alte părţi, apă adusă de la trei izvoare care era cântărită pe o balanţă – uite o balanţă din aceea făcută chiar la Severin în anii ’30 - şi dată celui ce „nu era iertat de cel sfinte” sau care „trăgea” şi nu reuşea să moară întrucât „a făcut rele la viaţa lui”. Lanţurile acestea erau duse la râu sau la Dunăre şi erau descântate pentru ca ele să poată uşura chinurile celor suferinzi. Uneori lângă ele se mai punea un pristolnic cu însemnele magice ale lui Iisus Christos Biruitorul ”...
Rep: Da, văd că aveţi şi o mică colecţie de pristolnice.
D.A.: Da, sunt adunate tot de prin casele acestor bătrâne care mai ştiau una-alta. Am şi unul rar, din piatră la care ţin foarte mult...
Rep: De ce obiectele aceste vechi, prăfuite sunt altfel decât cele de la oraş? Cu ce-i diferită o oală ca aceasta de una cumpărată la oraş?”...
D.A.: Oraşul a năvălit peste sat distrugându-l. Oamenii de la sate au dorit şi ei să fie în rând cu lumea bună de la oraş şi au renunţat la vatră în favoarea aragazului şi buteliei, au renunţat să mai meargă la vâltoare cu rufele pentru că şi-au luat maşină de spălat automată, au lăsat plugul să ruginească pentru că şi-au luat tractor şi semănătoare şi altele asemenea. Cândva obiectele făcute în gospodăria omului trăitor la sat erau vii, erau magice, spre deosebire de obiectele provenite de la oraş impersonale, de serie, realizate de oameni anonimi. Să mă explic. Aceste costume populare, aceste oale, aceste obiecte de fier, aceste toiege, aceste fluiere erau confecţionate respectând anume rânduieli. Pământul din care era plămădită oala asta - care „a legat” sau a cununat mulţi tineri mai puţini norocoşi în dragoste, - era săpat într-un anume loc de cei ştiutori – într-un fel era lutul de suprafaţă, altfel era cel adus din adâncul pământului – era tăiat, era udat cu apă adusă de muieri de la anume izvoare respectând anume ritualuri, era călcat în picioare, era frământat, era modelat doar de bărbatul investit să facă asta şi care era temut în sat întrucât se credea că are puteri magice fiind creator al lutului, era uscat, însemnat cu semne protectoare, aducătoare de soartă bună şi noroc, era ars în foc, etc. Fierul din care-i făcut lanţul acesta util la alungarea „focului” din balamalele şubrede de boală sau furca asta cu două coarne care era înfiptă în pământ când duduia şi era furtună cu trăznete şi fulgere sau toporul acesta care a aparţinut unui „căpitan pentru dreptate socială” din armata de panduri ai lui Tudor Vladimirescu, era încins în foc, înroşit, îndoit, ciocănit, răsucit, stâmpărat în apă, călit, modelat. Firele din haina aceasta de cânepă, de in sau de bumbac erau obţinute din plante care se semănau în anume zile sorocite, secerate la anume momente, la anume vreme, erau tăiate, legate, „putrezite”, fierte, meliţate sau bătute, decojite, răsucite, toarse, ţesute, plămădite cu anume însemne magice, după o ştiinţă care nu era spusă fiecui. Seminţele nu se puneau în pământ când era lună nouă sau în zilele de miercuri şi vineri. Se semănau cel mai bine în zilele de post şi de regulă de un bărbat îmbrăcat cu o cămaşă albă, nouă pentru ca firele să crească şi să iasă mătăsoase. Ca să nu se năpădească ogoru cu volbură, bărbatul respectiv nu avea voie să vorbească atunci când semăna cânepa de exemplu.
La Bobotează, după ce Popa binecuvânta casa, primea un caier de cânepă din care se împletea funia de tras clopotul bisericii. Femeia care torcea cânepa sau lâna trebuia să primească de pomană sare, ca să aibă putere de muncă în casă. Primul ghem tors era aruncat în apa de la roata morii ca să aibă fusul spor şi să se-nvârtă la fel de repede ca roata aia. Când începea să toarcă, femeia scuipa fusul de trei ori şi tot aşa la terminare, când era încărcat cu fir, ca să nu se deoache. Cu fusul se puteau face o mulţime de farmece, unele din ele foarte periculoase. Furca de tors sau vârtelniţa nu se punea pe pat ca să nu sufere oamenii din casă de junghiuri. Hainele realizate de femeile satului erau considerate în anume momente, un substitut al corpului şi erau folosite în tot felul de ritualuri de vindecare. De pildă dacă cineva era bolnav, se lua o cămaşă de-a acestuia, un căţel de usturoi, o ramură de busuioc şi-un grăunte de tămâie. Acestea toate se descântau de rupere a vrăjilor, de alungare de boală sau de moarte. Un petec din cămaşă era îngropat după ce era descântat pentru a lua cu el boala omului. Lemnul din care este confecţionată furca aceasta de tors sau toiagul era ales cu grijă ”ca nu cumva „să-şi trădeze stăpânul”, era tăiat la anume ceas când planta suferea cel mai puţin, era uscat sau păstrat în apă, în zeamă de balegă de vită care să-l protejeze de carii şi putreziciune, era cioplit, crestat cu semne, era găurit, afumat, uns cu untură de urs, etc etc. Toată această activitate bine rânduită se făcea sub semnul jertfei, al sacrificiului şi asta le face aşa de diferite de cele realizate la oraş. Fiecare din obiectele ieşite din mâinile omului de la ţară trebuiau folosite şi păstrate în anume fel aşa încât duhurile rele să nu se folosească de ele şi să intre şi să ocupe vatra şi viaţa omului. Aceste obiecte căpătau în anumite momente critice valoare magică întrucât erau implicate în tot felul de ritualuri de vindecare sau de-ntors soarta. Ulcica, fusul, toporul, lanţul, furca de fân sau furca de tors, oglinda de pe perete, ghemul de cânepă, etc erau folosite atunci când omul se confrunta cu un necaz precum boala, moartea sau justiţia. Aceste obiecte pe care le vedeţi par a fi nişte cochilii lipsite de viaţă însă ele poartă încă povara rostului pe care eu îl mai povestesc uneori elevilor mei mai curioşi, de la cursul de masaj”...
Rep: Cursanţii dumneavoastră au ocazia să afle foarte multe lucruri din zona aceasta magico-ritualică a satului, pe care văd că le cunoaşteţi destul de bine”...
D.A.: Am avut cursanţi foarte curioşi. Au trecut pe aici oameni care doreau să înveţe o meserie ca să-şi poată întreţine familia dar şi avocaţi, judecători, ofiţeri în rezervă de poliţie sau armată, profesori, absolvenţi de facultate de kinetoterapie sau de şcoli sanitare postliceale. Nu cunosc nici eu tot ce aş vrea. Este adevărat că le spun multe lucruri – nu doar legate de anatomie, fiziologie, patologie sau tehnici de masaj, ci şi din astea, mai de nespus. Însă niciodată tot. Pentru că majoritatea bătrânelor cu care am vorbit şi pe care le-am însoţit atunci când mergeau să facă anume ritualuri sau rânduieli mi-au spus să păstrez tăcerea, să „ţin pentru mine” ce văd şi ce aflu. Altfel „mi se ia”..
Rep: Adică cum?
D.A.: „Adică uiţi imediat tot ce şti... Însemnă că nu ai meritat să primeşti dacă ai risipit fiecum această cunoaştere hărăzită doar unor aleşi”... - „Nu risipiţi mărgăritarele, parcă se spune.
Se încarcă comentariile...
