Minunatele călătorii ale scriitorului Hans Christian Andersen în ţinuturile româneşti. Locurile care l-au fermecat
0
Cine şi-ar fi închipuit că în fantasticul scriitor Hans Christian Andersen se ascundea un temperament de reporter, un jurnalist atent la tot ce era nou în epocă? Danezul era însă şi un mare călător, iar drumurile sale s-au aşternut apoi, pe hârtie, ca o succesiune de tablouri.
H.C. Andersen (1805-1875) ne este cunoscut tuturor din poveştile copilăriei, este celebru pentru basmele sale, traduse în peste o sută de limbi, publicate în continuare în milioane de exemplare în întreaga lume. Îl cheamă Hans Christian, dar toată viaţa a refuzat să semneze cu prenumele întreg, folosindu-şi doar iniţialele. Printre cele mai cunoscute poveşti ale sale se numără „Crăiasa zăpezii“, „Mica sirenă“, „Prinţesa şi bobul de mazăre“, „Soldatul de plumb“, „Fetiţa cu chibrituri“ şi „Răţuşca cea urâtă“.
Andersen a fost şi un călător pasionat, cu spirit de aventură. A scris mai multe volume îmbinând descrierea cu documentarul, poezie şi ficţiune pură, ilustrate uneori prin propriile schiţe şi desene sugestive. A scris despre călătoriile din Munţii Harz (Germania), Suedia, Spania şi Portugalia, dar călătoria în Orient, cu vaporul pe Dunăre, este cea mai cunoscută. Poveştile sale au apărut în 1842, în „Bazarul unui poet“, însemnări publicate acum de Editura Humanitas în ediţie integrală.
Călătoria celebrului autor prin Europa a început la 31 octombrie 1840 şi s-a încheiată după nouă luni, la 22 iulie 1841. În itinerarul său, scriitorul danez a trecut prin Germania, Italia, de acolo a ajuns în Malta, Grecia şi Turcia – apoi, a urmat călătoria pe Dunăre în sus.
Hartă de navigaţie pe Dunăre Sursa Wikipedia
Răscoala care l-a oprit la porţile Valahiei
H.C. Andersen era fascinat de exotic, de contrastul Orient-Occident, între culturile romano-germanice, habsburgice şi Imperiul Otoman. Nu a apucat să viziteze Ţara Românească din cauza unei răscoale antiotomane în Bulgaria, dar a străbătut Dunărea care spăla ţărmurile Valahiei. A ajuns însă în Dobrogea, care la acea vreme făcea parte din Imperiul Otoman, iar apoi în Banatul din Imperiul Habsburgic.
H.C. Andersen a plecat din Sicilia cu vaporul. Sărim peste aventurile sale din Malta şi Grecia, şi poposim direct în capitala Imperiului Otoman, Constantinopol, aşa cum era denumit odinioară Istanbulul.
„Vaporul cu aburi austriac, care asigura legătura între Constantinopol, peste Marea Neagră, cu vapoarele de pe Dunăre, pleca în acele zile; ruta mă interesa în mod deosebit, deoarece aş fi avut astfel prilejul să văd o bună parte din Bulgaria, Valahia, Serbia şi Ungaria. Dar în Rumelia (n.r. – în Bulgaria) era răscoală şi existau temeri că mişcările se vor extinde şi în regiunile apropiate. De trei săptămâni, poşta austriacă, trecând prin Belgrad spre Constantinopol, nu mai sosise. Toată lumea era sigură că mesagerii fuseseră ucişi sau luaţi prizonieri“, povesteşte H.C. Andersen în însemnările sale.
Călătorie la clasa a 2-a pe un vas de Dunăre. Autor Diueudonne Lancelot / Sursa Wikipedia
Ţinutul Dobrogei, „plat şi nelocuit“
Din zece în zece zile se putea călători de la Constantinopol, pe Marea Neagră şi în susul Dunării, până la Viena. Având în vedere situaţia din Bulgaria, Andersen se gândea să renunţe la călătorie. În cele din urmă s-a hotărât să pornească la drum. S-a îmbarcat pe vaporul Ferdinand I, având bilet la clasa întâi.
„Dintr-odată, prin ceaţă îşi croi drumul soarele, iar ţărmul se ivi înaintea noastră, plat şi nelocuit – era ţinutul Dobrogei. Pornirăm peste valuri verzi-spumegânde spre un mic port; ancora se lăsă (...). Kustendje (n.r. – numele Constanţei la acea vreme) îmbie cu un ţărm jos, ale cărui coaste sunt pline de cochilii. Nu se vedea niciun copac, niciun tufiş. Doar câteva colibe fără ferestre, încercuite de un gard de piatră. Un grup de femei acoperite de văluri se holba la sosirea noastră. Întregul ţărm prevestea un deşert în care abia ieri sau azi apăruseră locuinţe“, scrie Andersen.
Câmpiile Valahiei de jos - Cetatea Svistov, 1840. Autor William Henry Bartlet / Sursa Wikipedia
Bagajele de pe vapor au fost aruncate în nişte căruţe cu boi şi porniră către un han. În timp ce era pregătită masa, Andersen a ieşit la o plimbare în oraş. „În 1809, Kustendje fusese distrusă în întregime de ruşi – totul arăta încă de parcă această distrugere s-ar fi petrecut cu câteva săptămâni în urmă. Case pricăjite, pe jumătate părăginite, alcătuiau strada centrală, destul de largă. Multe locuinţe aveau acoperişul şi veranda susţinute de un stâlp de lemn aşezat pe un antic capitel de marmură. Minaretul singurei moschei, pe jumătate dărâmată, era din scânduri văruite. Fireşte că nu lipsea o cafenea, însă aspectul ei era, ca şi al muşteriilor, foarte neîngrijit“, îşi continuă povestirea Andersen.
Vapor dunărean, 1860. Autor Diueudonne Lancelot / Sursa Wikipedia
A doua zi, tot cu care trase de boi, a plecat spre Cernavodă, care era la graniţa cu Ţara Românească. „Ţăranii valahi înfăşuraţi în şube de oaie, cu pălării negre de pâslă, însoţeau căruţele. Am fost asiguraţi că ţara era, pe această porţiune, întru totul liniştită, şi că în drumul nostru prin stepă nu vom întâlni decât nomazi valahi (…). Cernavodă era o mândreţe de oraş. Fiecare casă părea s-o întreacă pe cealaltă prin frumuseţe pitorească“, descrie cu măiestrie scriitorul danez.
Natura sălbatică a Orşovei
În portul de la Cernavodă îl aştepta vasul austriac Argos, cu care a început călătoria pe Dunăre. Prima oprire a vaporului este la Vidin, în Bulgaria. „Natura era ca în Valahia“, nota Andersen, care avea să doarmă acolo o noapte. După care şi-a continuat lunecarea spre Serbia. „Pe la ora opt ajunseserăm la Kladovo; pasagerii şi mărfurile au fost transferaţi într-o barcă mare, cu acoperiş de lemn, aici încep aşa-numitele Porţile de Fier (n.r. – unde începea, în acea perioadă, Austro-Ungaria), parte a Dunării despre care cei mai mulţi autori ai însemnărilor de călătorie spun că ar fi aproape imposibil de navigat. Aici sunt cascade puternice, vâltori uriaşe care au înghiţit bărci şi au sfărâmat vapoare. Totuşi, Porţile de Fier sunt navigabile; mi s-a părut că drumul dintre Orşova şi Drencova e cu mult mai sălbatic“, a mai scris Andersen. Aşa se face că deseori pasagerii mergeau pe ţărm, în vapor rămânând doar căpitanul şi doi marinari. „Înaintea noastră se întindea fortăreaţa turcească Orşova nouă (n.r. – Insula Ada Kaleh), reşedinţa paşei. Trecuserăm de cea mai primejdioasă parte a Porţilor de Fier“.
Porţile de Fier din aval de Orşova 1824. Autor Ludwig Ermini-Frideich August Wolf / Sursa Wikipedia
„Varză acră şi supliment de slănină“
Călătorii care veneau din Orient, la intrarea în Imperiul Habsburgic (mai târziu Imperiul Austro-Ungar), erau obligaţi să stea zece zile în carantină, la Orşova, după care călătoria putea continua către Pesta şi de acolo la Viena. Şi Andersen a experimentat această „închisoare“.
„A sta în carantină înseamnă să exersezi vegetarea. Nu mă voi plânge de casă, nici nu o să mă văicăresc în legătură cu masa, cu toate că varza acră şi apa de Dunăre cu un bogat supliment de slănină, cum am primit aici, nu sunt pe gustul meu. Întreaga clădire era un fel de ladă în altă ladă. Împrejurul acestor rânduri de clădiri – un mare zid; aşa încât fiecare cămăruţă din el avea o curticică. O masă, un scaun, un pat de lemn erau singurele mobile de care aveam parte“, a continuat să povestească danezul.
Orşova 1824. Autor Ludwig Ermini - Frideich August Wolf / Sursa Wikipedia
Prima zi de carantină a trecut uşor. A doua, a treia şi a patra zi au fost pentru scrisori, a cincea şi a şasea, pentru obişnuirea cu locul şi cititul unei cărţi bune, însă din a şaptea zi, Andersen începea să găsească situaţia disperată.
„În curtea noastră se aflau doi tei parfumaţi; i-am îmbrăţişat de atâtea ori, că până la urmă m-am trezit căţărându-mă pe o cracă şi apoi pe următoarea. De acolo puteam zări peste zid o bucată de costişă, cu pădure şi ogor, iar între cele două, o casă ţărănească de lemn, care-mi părea paradisul. Fiindcă acolo era libertatea“, afirmă Andersen.
Până la urmă, toţi cei de pe vapor s-au îmbolnăvit în carantină. „Doctorul ne prescrisese un medicament care îmi părea excelent pentru caii valahi, nu însă şi pentru nişte bieţi oameni suferind de stomac: întâi a trebuit să bem un pahar mare de rachiu, pe urmă o ceaşcă de cafea tare, fără zahăr şi fără lapte“.
Băile Mehadia, 1840. Autor Wiliam Henry Bartlet / Sursa Wikipedia
O altă întâmplare l-a scos din sărite pe Andersen. „Nişte indivizi zdrenţăroşi, care cu şapte ani în urmă fugiseră din Austria în Valahia, trăind acolo, se întorseseră de bunăvoie, pentru că le era dor de casă. Raportaseră autorităţilor întoarcerea şi erau acum siliţi să stea în carantină. Din zori până-n seară stăteau astfel de vorbă şi cântau la fluiere bulgăreşti, însă întotdeauna aceeaşi piesă, de două sau cel mult trei note. Suna ca şi cum ar fi suflat cineva într-o frunză de lalea, călcând în acelaşi timp pe coada unei pisici“, a descris atmosfera Andersen.
Ieşirea din carantină
În cele din urmă, după zece zile, a bătut şi ceasul libertăţii pentru călătorul danez. „Plecarea nu decursese cu aceeaşi veselie ca sosirea; eram epuizaţi; noi, care ne bucuraserăm atâta la gândul libertăţii, ne pierduserăm obişnuinţa de a bate din aripi. Azi e duminică în calendar, duminică în natura lui Dumnezeu! S-o pornim afară, în munţi, spre Mehadia, cele mai frumos situate băi în Ungaria! Viaţa şi sănătatea gâlgâie din plin din izvoare. Minunată eşti, divină natură!“, scrie călătorul.
Orşova, 1824. Autor Ludwig Ermini - Frideich August Wolf / Sursa Wikipedia
Andersen a continuat drumul pe Dunăre în sus, de la Orşova la Drencova. Susţine că era mult mai periculoasă decât trecerea prin Porţile de Fier: curenţii erau mai sălbatici, cascadele mai mari şi mai dese, vâltori mai aprige.
„Cu doi ani în urmă, pe aici se răsturnase barca în care se aflau pasagerii vasului cu aburi; cu toţii şi-au găsit moartea în fluviu. De când s-a întâmplat acest accident, compania vaselor cu aburi nu-i mai lasă pe pasageri să facă drumul cu barca – doar călare sau cu trăsură; o şosea (n.r. – construită la iniţiativa contelui Szecseny) în toată regula se afla în lucru, aproape terminată“, aminteşte scriitorul.
Danezul călător şi micul bănăţean
Andersen ajunge apoi în Banat şi rămâne impresionat. „De partea sârbească, se înălţau munţi împăduriţi, de cea austriacă, pe unde mergeam noi, totul părea o mare grădină, cu peisaj variat – ba eram foarte aproape de munţi, ba aceştia se depărtau pentru a îmbrăţişa văi pline de crânguri. Aici, în această porţiune a graniţei militare, locuiesc ţărani valahi. Am trecut pe lângă satele lor pitoreşti (...). Curtea, de obicei plină de porci şi de o grămadă de copilaşi aproape goi care se hârjoneau, chiar şi fetele de nouă-zece ani erau destul de sumar îmbrăcate“, descrie el atmosfera satelor de la graniţă.
Noua Orşova - Insula Ada Kaleh, 1830. Autor Wiliam Henry Bartlet / Sursa Wikipedia
Andersen a fost impresionat şi de Cazane, unde Dunărea curge printre pereţii de stâncă. „Pe o lungă bucată de drum se află aici grote mari, una lângă alta, una e atât de adâncă, încât, pentru a o străbate, e nevoie de o jumătate de oră. Cea mai cunoscută e aici aşa-zisa Peşteră a veteranilor. Peştera e compusă din mai multe odăi, am intrat într-una din cele mai apropiate şi ne-am oprit în faţa unei uimitoare privelişti. În mijlocul încăperii fusese aprins un foc mare, deasupra căruia fierbea un ceaun. Împrejur şedeau sau stăteau culcaţi bărbaţi şi femei îmbrăcaţi în alb, cu feţe tuciurii şi plete lungi, negre. Iuţi ca pisicile, tinerii au sărit spre mine, întinzând rugător mâinile şi vorbindu-mi într-o limbă pe care nu o înţelegeam. Era o întreagă familie de ţigani (...). Grupul nostru i-a dat fiecărui tânăr un bănuţ. Unul dintre ei a primit o mică monedă de argint şi deodată o fată ceva mai mărişoară sări spre mine, îmi apucă mâna, mă trase lângă foc şi, căutându-mi în palmă, mi-a vorbit – dar nu înţelegeam niciun cuvânt... Li se ghicise şi celorlalţi apoi, dar se pare că eu eram cel mai norocos dintre toţi“, a mai povestit Andersen, care aminteşte apoi de Tabula lui Traian – o stâncă lustruită, cu inscripţie în amintirea primei expediţii a lui Traian în Dacia.
Defileul Cazanelor, 1840. Autor Wiliam Henry Bartlet / Sursa Wikipedia
Mai târziu, scriitorul a oprit în satul Tişoviţa (n.r. – astăzi în judeţul Mehedinţi), unde avea să mănânce de prânz „într-un amărât de han“. „Hangiul nu fusese anunţat că pasagerii cu aburi urmau să apară în aceeaşi zi, aşa că sosirea noastră a fost cu totul neaşteptată şi a fost nevoit să alerge după toate găinile din sat. Casa avea jos o pivniţă de piatră, deasupra se-nălţa, pe toată lungimea, un pridvor de lemn şubred, din care se intra într-o cuhnie – unde se afla cuptorul şi se gătea mâncarea. Am preferat să stăm cu toţii în aer liber şi ne-am aşezat sub castanii înalţi şi umbroşi. Cei mai mulţi dintre noi eram încă slăbiţi după carantină, eu unul, mai ales, mă simţeam suferind“, a mai scris Andersen.
Întâlnirea cu puştiul Adam Marcu
După popasul de câteva ceasuri, călătorii au plecat mai departe, pe jos, pe malul Dunării, spre următorul sat, Drencova (n.r. – astăzi în judeţul Caraş-Severin), un mic port unde îi aştepta nava Galathea. „Până în 1836, Drencova a fost numai un post de pază. Datorită circulaţiei fluviale a vapoarelor cu aburi, azi e pe cale să devină orăşel. Se află acolo câteva clădiri destul de arătoase, una dintre ele e hanul. Cu mare bucurie ne uitam la încăpătorul şi arătosul vapor Galathea care urma să ne ducă în capitala Ungariei, şi eram încântaţi de multe comodităţi pe care le oferea“, a continuat danezul.
Stânca Babacaia, 1840. Autor William Henry Bartlett / Sursa Wikipedia
La Drencova, Andersen s-a întâlnit cu un copil care avea să-i rămână în amintire. „Printre tufişuri se afla un copil drăgălaş de ţăran, care mi-a urat bună seara în germană. L-am întrebat dacă îmi vorbise în limba maternă, mi-a răspuns că nu, şi mi-a povestit că, de felul lui, vorbea valaha, dar că învăţase germana la şcoală. După haine părea sărman, dar tot ce avea pe el era atât de curat. Părul îi era pieptănat atât de neted, ochii îi străluceau atât de voioşi, faţa avea o expresie atât de inteligentă şi plină de bunătate, cum n-am mai întâlnit decât la puţini alţi copii. L-am întrebat dacă avea de gând să se facă soldat şi mi-a răspuns: da, aici trebuie să ne facem cu toţii soldaţi, dar pot să ajung şi ofiţer, de aceea vreau să învăţ tot ce se poate învăţa. Era ceva atât de nevinovat în întreaga-i purtare, atât de nobil, încât sunt sigur că, dacă aş fi fost bogat, l-aş fi luat îndată sub ocrotirea mea“, a povestit H.C. Andersen. Scriitorul i-a spus copilului că trebuie să ajungă ofiţer şi aşa va fi dacă se va strădui şi va avea încredere în bunul Dumnezeu. Copilul i-a spus călătorului danez că îl cheamă Adam Marcu.
Buchetul de flori şi cartea de vizită
„Nu puteam să-i dau de pomană, îmi părea prea nobil pentru aşa ceva; l-am rugat să-mi culeagă nişte flori. A sărit îndată şi mi-a adus iute un buchet pe care l-am luat zicând: voi cumpăra florile! I le-am plătit. S-a înroşit şi mi-a mulţumit frumos“, a adăugat acesta. Andersen a scos din buzunare o carte de vizită, i-a dat-o şi i-a zis: „Dacă într-o bună zi vei fi ofiţer, şi poate ajungi în Danemarca, întreabă de mine, să mă bucur şi eu că ai reuşit. Fii harnic şi păstrează-ţi credinţa în Dumnezeu – cine ştie ce ni se poate întâmpla. I-am strâns mâna. A stat multă vreme privind vaporul pe care ne-am îmbarcat“, a mai scris Andersen.
Defileul Cazanelor, 1840. Autor William Henry Bartlett / Sursa Wikipedia
Nu ştim dacă cei doi s-au mai întâlnit în viaţă. Andersen s-a îmbarcat apoi pe vapor, a trecut pe lângă stânca Babacai, pe lângă cetatea Golubaţ de pe partea sârbească, Moldova Nouă, Baziaş, apoi a ajuns pe teritoriul Serbiei de azi, la Kuvin. A urmat Belgrad, Novi Sad, Mohacs şi apoi la Pesta şi Buda.
Cetatea Golubaţ, 1840. Autor William Henry Bartlett / Sursa Wikipedia
H.C. Andersen FOTO Wikipedia.org
Vă mai recomandăm să citiţi:
VIDEO Cum arăta acum 700 de ani cetatea Golubăţ una din minunăţiile de la Cazanele Dunării
FOTO VIDEO Clisura Dunării, cel mai frumos defileu din Europa. Locul în care o să vă îndrăgostiţi de primul sat lacustru din ţară, în Banatul Montan
Se încarcă comentariile...
