Istoria mitei la români. De ce sunt considerate peşcheşul şi ruşfetul primele forme ale corupţiei

Mita are o istorie îndelungată în România. A intrat în conştiinţa populară odată cu introducerea unor obligaţii, pe care ţările româneşti aflate sub ocupaţia otomană trebuia să le achite, şi cu darurile pe care pretendenţii tronului le făceau sultanului pentru a fi „unşi“.

Suzeranitatea otomană asupra Ţărilor Române a început să se accentueze de la mijlocul secolului al XVI-lea, fiindu-le impuse o serie de obligaţii economice.

Haraciul era principala obligaţie pe care românii o aveau faţă de Poartă. Acesta era preţul păcii sau al neagresiunii. Haraciul Moldovei era, în anii 1540-1541, 20.0000 de galbeni, iar în perioada 1574-1579 ajunsese la 104.000, în perioada domniei lui Murad al III-lea, cunoscut drept primul sultan care primea mită.

Peşcheşurile

„Peşcheşurile erau plocoane obligatorii oferite anual sau ocazional. Primele peşcheşrui se crede că au fost date din politeţe, deci benevole. Cu trecerea timpului, tot mai mulţi dregători otomani au început să fie recompensaţi în acest fel. În ce constau aceste cadouri? În a doua jumătate a veacului al XVI-lea se ofereau şoimi (70 din Moldova, 20 din Ţara Românească şi 20 din Transilvania), cai (20 din Moldova şi 20 din Ţara Românească), blănuri de samur, de râs şi de veveriţă, colţi de morsă, stofe de fir şi bani.

Pe lângă acestea, românii mai erau obligaţi să livreze la preţuri preferenţiale diverse bunuri, să participe la războaie alături de turci, să trimită pe cheltuială propie meseriaşi cu diverse specializări, să le transporte felurite bunuri“, se arată în „Istoria românilor“, volum apărut la Editura Encicopedică, în 2001.

Ruşfeturile

Ruşfeturile era sistemul darurilor neoficiale. Cu timpul, sistemul darurilor ajunge atât de practicat, încât făcea parte din ansamblul formulelor de politeţe. Astfel, persoanele oficiale pretindeau pe faţă daruri. „Corupţia devine endemică mai ales de la sultanatul lui Murad al III-lea. Surse otomane şi habsburge îl acuză de a fi acceptat beneficii imense, inclusiv 20.0000 de ducaţi de la un funcţionar pentru a obţine guvernarea în Tripoli şi Tunisia, întrecând astfel mita pe care o luase marele vizir de la rivalul său la acel post“, se mai prezintă în „Istoria românilor“, volum apărut la Editura Encicopedică, în 2001.

Cum se obţinea tronul

Tronul era obţinut în funcţie de valoarea cadourilor făcute către Înalta Poartă.

„ În aceste condiţii se ajunge la ruinătorul mezat al tronului, cu consecinţe nefaste asupra evoluţiei ţărilor noastre. Mecanismul era simplu şi funcţiona cu o deosebită eficienţă pentru otomani: facţiunea care oferea mai mult îşi impunea candidatul, iar daca banii nu ajungeau, se făceau împrumuturi cu dobânzi mari, până la 50%, cheltuielile urmând a fi scoase de pe spinarea locuitorilor. Domnul avea grijă să-şi plătească haraciul şi peşcheşurile, să-şi achite datoriile, să “ungă” permanent pe sultan şi pe marii dregători care puneau vorbe bune pe lângă el. Cea mai mare povară pentru visteria ţării devenea ungerea permanentă a factorilor de decizie otomani, într-un mod mai mult sau mai puţin discret“, se menţionează în „Istoria românilor“.

În cazul în care darurile nu erau pe măsura aşteptărilor, exista o pleiadă de pretendenţi dispuşi să achite preţul cerut pentru a ajunge pe tron. Ca urmare a acestei situaţii, s-a înregistrat o decădere a ţării. „În consecinţă, patima domniei, alimentată de lupta partidelor boiereşti şi de lăcomia clasei stăpânitoare otomane, a constituit cea mai mare nenorocire pentru ţările noastre. În deceniul 1581-1590, calculele arată, cu aproximaţie, că atunci în perioada de vârf a mezatului tronurilor, cheltuielie domnilor munteni, inclusiv cu haraci şi peşcheş, ating imensa sumă de 6.500.000 de galbeni, adică o medie de anuală de 650.000 de galbeni. Este o sumă enormă, având în vedere că de la Egipt, o provincie foarte bogată, se luau anual 500.000 de galbeni. (…) În această sumă nu sunt incluse darurile în natură- blănuri, giuvaiere, stofe de preţ, etc.- care sunt şi ele consemnate în documente, unele din ele având o valoare foarte mare, pe care domnii români n-o puteau achita decât în câţiva ani“, se mai arată în „Istoria românilor“.

Domnitorii, schimbaţi la 2-3 săptămâni

Ca urmare a acestor condiţii, birurile asupra ţăranilor au crescut, încât mulţi au preferat să fugă în Transilvania şi chiar în Imperiul Otoman. De multe ori, domnitorii raportau la Poartă că nu mai aveau cu cine strânge recolta. Cronicarul Mustafa Ali arăta că, în perioada de domnia a lui Soliman Magnificul, Moldova şi Ţara Românească erau «înfloritoare şi prospere», pe când în vremea lui Murad al III-lea, ele erau ruinate şi depopulate, căci domnii mai sus amintiţi, ajungând să fie schimbaţi o data la două-trei saptămâni, au ruinat ţările lor prin mită (ruşvet).