Cine au fost „oamenii de scuteală“. Metodele prin care posluşnicii şi scutelnicii erau scutiţi de plata dărilor

Posluşnicii şi scutelnicii au mai fost denumiţi şi „oamenii de scuteală“. Ei lucrau pentru boieri şi, în schimb, beneficiau de o serie de scutiri de la plata dărilor către stat.

Perioada de început a secolului al XVIII-lea şi începutul celui următor din Ţara Românescă, producţia micii gospodării libere sau clăcăşeşti nu mai putea asigura plata sarcinilor fiscale din cauză că acestea erau mereu crescânde, iar circulaţia monetară era foarte slabă. 

„În aceste condiţii, ţărănimea, neavând bani pentru plata birului, a fost nevoită să accepte statutul unor categorii fiscale exceptate total sau parţial de la sarcinile publice în schimbul unor obligaţii asumate faţă de stăpânul de pământ. Nemaiputând plăti sarciniile fiscale, unii ţărani se angajau în muncă la proprietarul de pâmânt, remunerarea muncii sale ne mai făcându-se direct în bani, ci prin alte forme, una dintre acestea fiind obligaţia stăpânului de a plăti birul producătorului şi scutirea de restul sarcinilor publice în virtutea unui privilegiu feudal. În categoriile fiscale degrevate total sau parţial de sarcinile publice fac parte posluşnicii, scutelnicii, slugile şi alţii denumiţi cu titlu generic de către unii cercetători «oameni de scuteală». Aceştia intrau în relaţii cu stăpânii de pământ pe bază de contracte“, arată istoricul Gheorghe Gârdu în lucrarea „Posluşnicii şi scutelnicii din Gorj“. 

Posluşnicii erau oameni din sat

Posluşnicii erau oameni care proveneau din rândul localnicilor unuii sat. „Până la Regulamentul organic (1831), satele româneşti datorau stăpânilor de moşii, pe lângă zilele legiuite de clacă şi dijma din producţie, un număr hotărât de posluşnici, adică oameni din sat pentru ajutorul şi slujba la casele lor. Aşa cum apreciază vechile documente, posluşnicii sunt slugi ai stăpânului de moşie, săteni după o moşie, a unui proprietar, atribuiţi acestui scop, pentru că satele se hrăneau pe moşia acelui stăpân, pentru că îi mânca iarba cu vitele, coseau fîn din moşie, pentru lemnul cel ardeau pentru trebuinţă“, menţionează istoricul . 

Ce scutiri erau acordate posluşnicilor

În anul 1790, sub ocupaţia austriacă, boierii din Ţara Românească au prezentat prinţului Coburg, un raport prin care arată că aveau birnici ca să le slujească la vii, mori, lemne şi la alte îndeletniciri. „Această categorie de oameni, de posluşnici, avea un regim fiscal deosebit de restul birnicilor. Ei erau scutiţi de bir sau plăteau o dară fixă şi căpătau un act de identitate «pecetluit» ce purta pecete domnească cu numele şi semnătura posesorului“, arată istoricul Gheorghe Gârdu. 

Mai existau o serie scutiri acordate unor săteni, care erau ocoliţi de reprezentanţii statului.

„Stăpânii beneficiari obţineau pentru un număr de săteni de pe moşiile lor scutirea de bir, totală sau parţială, scutirea de muncile publice şi de unele dări în natură. (...) În satele scutite, aparatul de stat nu avea voie să le viziteze şi nu aveau autoritate nici asupra posluşnicilor acordaţi într-un număr limitat“,

se mai arată în lucrarea „Posluşnicii şi scutelnicii din Gorj“.  

Cine sunt scutelnicii şi în câte categorii se împart

Posluşnicii erau săteni de pe moşiile stăpânilor, în timp ce scutelnicii erau oameni străini din ţară sau aduşi de peste hotare. „Ei se numeau «scutelnici după catastif» sau «după Izvod» şi plăteau beneficiarilor 2 taleri pe lună. În acea vreme, marii boierimi îi reveneau cel mult 80 de scutelnici. Dreptul la scutelnici cuvenit rangurilor se moştenea de către văduvă şi orfani, dar numai în număr de jumătate. Mai beneficiau de scutelnici după catastif, fii şi fiicele de domn, mitropoliile, episcopiile, precum şi câteva mănăstiri“, mai precizează istoricul gorjean. 

A doua categorie de scutelnici era cea acordată de domnie prin hrisov sau carte domnească , ca recompensă pentru serviciile aduse domniei şi ţării sau drept «milă» domnească sau ajutor. „Scutelnicii din ambele categorii, în secolul al XVIII-lea erau scutiţi de bir şi angarale, orânduieli, podvezi şi alte munci publice la drumuri şi poduri, transporturi, bani sau dări în natură“, menţionează Gheorghe Gârdu. 

Scutelnicii primeau pecete domnească 

Scutelnicii puteau să provină de pe orice moşie, iar înţelegerea se încheia de bunăvoie, individual sau colectiv, pe termn limitat şi numai cu consimţământul consătenilor. „În schimbul scutirilor fiscale, scutelnicii se obligau faţă de stăpânii beneficiari ai privilegiului la obligaţii în muncă, în produse în muncă sau în bani, nivelul acestora variind după învoială. Scutelnicul, în urma învoielii cu stăpânii beneficiari ce se încheiau prin  isprăvnicat, primeau un bilet, întărit cu pecete domnească, cu scopul de a fi avut în vedere de către zapcii, atunci când se făcea impunerea la bir şi la angaralele ce se înscriau în categoria satului. Aceste bilete se numeau pecetluitori care, din când în când, erau confuntate cu listele existente la visterie. Ambele categorii de scutiţi de la plata birului domnesc, fie sub forma posluşnicilor, fie sub forma scutelnicilor constituiau exploatarea clăcaşilor de către boieri, stăpâni de moşii, în locul scutirii de dajdie la vistierie, folosindu-i la toate muncile casnice. Fără îndoială că tendinţa boiermii era de a avea câţi mai mulţi astfel de scutiţi. 

Boierimea a abuzat 

Boierimea a abuzat de dreptul de deţine o categorie de persoane de acest fel. „La începutul secolului al XVIII-lea, creşterea oamenilor de scuteală, odată cu creşterea numărului de titluri boiereşti a dus la abuzuri făcute de beneficiarii acestora prin deţinerea unui număr mai mare decât cel stabilit, prin tăinuirea a numeroase familii, în momentul întocmirii catagrafiilor fiscale şi deci sustragerea acestora de la plata birului şi prestarea muncilor publice, fapt ce va diminua veniturile bugetare“, precizează Gheorghe Gârdu. Conform documentelor, în anul 1819, în judeţul Gorj existau 4017 scutelnici.  

Orânduiala posluşnicilor şi scutelnicilor a fost desfiinţată prin Regulamentul Organic din anuil 1831. „Începând cu această dată, domnii nu mai aveau putere de a mai da scutelnici şi nici de a scoate, din rândul dajnicilor visteriei vreun om, pentru slujba boierilor sau a altor particulari.