Meşterul popular care mai crede că tradiţia îţi poate da de mâncare: „Cât timp mai merg pe picioare şi-am să văd cu ochii ăştia eu nu promovez porcării“
0
A învăţat să coasă în poala bunicii, iar astăzi le învaţă, la rândul său, pe fetele din sat naturalul, firescul, tradiţionalul, bunul gust în cusături, făcând din ia de Cezieni un brand.
În cei 14 ani de când este angajata Şcolii Populare de Artă, clasa externă de cusături, a pus acu-n mâna a aproape 300 de fete din Cezieni şi din localităţile vecine. Femeia aprigă la prima vedere, cu o voce tunătoare, căreia e greu de crezut că i te poţi împotrivi, Alexandrina Olga Filip, „tanti Olga“, aşa cum îi spune toată lumea, e de fapt omul care ascunde o adevărată comoară de bunătate în suflet. Dorinţa cea mai mare este ca ceea ce a reuşit să scoată la iveală în anii de trudă în războiul de ţesut şi cu acul în mână, dar şi cercetând tipărituri vechi, uitate prin beciuri de muzee, să nu se piardă. Până acum, mai mult, le-a demonstrat ceziencelor că păstrarea şi transmiterea mai departe a tradiţiei le poate chiar da o pâine de mâncat.
„Avea o fustă largă şi mă punea în poală. Aşa coseam, şi vara, şi iarna“
Alexandrina Filip, ceziancă get-beget, are 57 de ani şi coase de când se ştie, deşi în anii comunismului a trecut prin rigorile sistemului şi a avut şi „slujbă adevărată“, în industria textilă, la filatură. La tradiţie s-a întors cu acte în regulă când două pasionate, Rada Ilie şi Elena Deleanu, etnografe la Muzeul Judeţean Olt, i-au intuit talentul, dar mai ales dorinţa de a se întoarce la originile tradiţiei romanaţene, de a scotoci din casă-n casă după ţesături şi cusături vechi, de a le scoate la lumină şi a le pune din nou pe pânză. Aşa a început, în 2002, 11 noiembrie, ne spune doamna Olga foarte exact, colaborarea cu Şcoala populară de artă.
În acelaşi an se relua „Sărbătoarea iei de la Cezieni“, momentul în care, ca pe vremuri, femeile scoteau la iveală cămăşile şi iile cusute peste iarnă, iar oameni pricepuţi le întorceau pe toate feţele şi dădeau verdictul. Cât de mult a trebuit să muncească de atunci e simplu de socotit dacă te gândeşti că în 2002 s-au jurizat... patru ii, pentru ca 10 ani mai târziu să fie 107.
„De când mă ştiu cos. Mă şi văd alături de bunica din partea tatălui, pentru că mama, deşi ştia, nu avea timp să mă-nveţe, avea „global“, aşa era pe-atunci, la C.A.P., primeau loturi de pământ pe care trebuia să le lucreze, aşa că se-ntorcea seara de la câmp. Şi rămâneam cu bunica. Avea o fustă largă, parc-o văd. Se aşeza şi mă lua şi mă punea între picioarele ei, cu bucata de pânză şi cu acul în mână. Vara, când era cald, la ceva distanţă de ea, atât cât să poată şi ea lucra, iar iarna mă alipea de ea şi mă supraveghea, şi ea lucrând. Din când în când îşi arunca ochii peste umărul meu şi mă mustra: „Fi-ţi-ar capu’ al dracu’, un’ ţi-e mintea, iar greşişi!», îmi spune când greşeam. Aşa am învăţat, de teamă să nu mai observe când greşesc, să nu scot aţa din ac şi să desfac, ci să desfac cu urechea acului“, povesteşte tanti Olga.
„E din ce în ce mai greu să aduci tineretul, le promit un an întreg o excursie şi o facem de-abia la final, să vină în continuare“
Dacă micuţa Olga a prins repede „gustul“ cusutului, în scurt timp ieşindu-i din mână lucruri nemaipomenite, profesoarei Olga Filip îi este astăzi din ce în ce mai greu să-şi aducă eleve, dar mai ales să le ţină, la clasa de cusături, motiv pentru care şi-a extins căutările şi în localităţile vecine, la Dobrosloveni având o nouă clasă. „Le spun că facem excursii, că povestim, câte şi mai câte, să vină, şi chiar facem, dar la sfârşit de an. Tinerii de astăzi sunt foarte greu de ţinut. Au idei, unele dintre fete, extraordinare, dacă vedeţi ce le iese din mână, când realizează desenul? Eeei, şi când e să le pună pe pânză, şi-ncepe greul... ! Povestim, le spun care sunt elementele naturale cu care lucrăm, vegetale şi animale, învăţăm fel de fel de lucruri, în foarte multe feluri, astfel încât să nu se plictisească şi să abandoneze. Doar că astăzi nu toate au posibilitatea să exerseze şi acasă. Vin mamele şi-mi spun să le-nvăţ şi pe ele, că nu ştiu, nu se mai coase în familie“, povesteşte tanti Olga.
Moştenirea de la Corlăteşti, de la sătenii veniţi „de dincolo“
Fiecare casă din Cezieni ascunde o comoară. Parte din ea e expusă, an de an, la Sărbătoarea Iei, în această zi sătenii arătând tuturor minuni din lada de zestre, înşirate pe porţi. Cezieni devine un veritabil muzeu în aer liber al obiectelor cusute şi ţesute în casă, fiecare proprietar „livrând“ pe loc şi povestea obiectelor respective. Dacă portul tipic romanaţean abundă de culoare, roşul fiind regina, din loc în loc vezi ii de o fineţe şi o eleganţă aparte, în alb-galben-crem, uneori şi negru şi, şi mai rar, albastru. Este influenţa vecinilor ai căror strămoşi au venit „de dincolo“.
Olga Filip a fost fascinată de descoperirile făcute în casele acestor oameni cu care, prin căsătorie, s-a înrudit. „Soţul meu este din Corlăteşti, satul vecin, din neam de sârbi, zic ei, dar încă nu m-am lămurit. Ba spun că sunt sârbi, ba bulgari, ba macedoneni. Curios este că eu am înţăţat, aşa cum se învăţa, limba rusă în şcoală şi-l înţelegeam pe socrul meu care vorbea în graiul lui. Şi din nou i-am întrebat: «Da’ ce sunteţi?». Nimeni n-a ştiut să-mi răspundă. Răspunsul bătrânilor cu care am stat de vorbă a fost de fiecare dată acelaşi: «Suntem de dincolo!» şi «Vorbim limba asta-ncurcată!». Cert este că oamenii ăştia au fost - şi au transmis şi generaţiilor - foarte buni grădinari. Un loc îl sapă de nu ştiu câte ori, mărunţesc pământul, greblează, până ajung să însămânţeze sau să planteze trec prin nu ştiu câte faze. Grădinărit şi crescut animale. Casele lor erau mobilate cu o simplitate plăcută ochiului. Eu, obişnuită cu ale noastre, cu prosoape în culori vii, cu pereţi tapetaţi cu fel de fel de cusături, laviţe acoperite la fel, am descoperit în casele lor un mobilier sumar, strictul necesar şi totul în culori simple, plăcut armonizate. Mi-a plăcut mult o ladă de zestre a unei bătrâne, pe care mi-a povestit că la mult timp de când plecaseră «de dincolo» i-a adus-o un frate. Am întrebat-o de unde i-a adus-o, cum se chema satul, regiunea. Nimic! A trecut Dunărea cu pluta şi i-a adus-o din satul ei, care nu mai ştie cum se chema sau unde era. Oricum, aceşti oameni au plecat din calea războiului şi a foametei, asta ne spuneau, ne explicau că s-a-ntâmplat cum au venit, după primul război, moldovenii la noi, în sud, doar că se întâmplase cu mult înainte. Şi am acea ladă de zestre, şi obiecte de-ale lor.“, istoriseşte Olga Filip.
Îşi doreşte un muzeu
De fapt, în timp mii de obiecte şi-au găsit locul în colecţia Olgăi Filip, doar că nu pot fi puse în valoare. „Îmi doresc tare mult să realizez un muzeu cu tot ce avea ţăranul din zona asta. Acum le am ca-ntr-un depozit, în lăzi de zestre, în geamantane, pe mese, peste tot. Sunt foarte multe cu o vechime de peste 100 de ani. Fiul meu mai glumeşte şi-mi spune: «Lasă, mamă, că dacă nu reuşeşti să-ţi faci muzeu îţi fac eu casă memorială!». Am doi băieţi şi din păcate nu cred că se mai întorc să stea aici, sunt la Sibiu. Sunt şi ei pasionaţi, dar aşa, colecţionari. Oricum, peste câţiva ani satul ăsta nu ştiu dacă va mai fi! Aşa, la sărbătoare, e frumos, dar...“, devine tanti Olga dintr-odată pesimistă.
„Cât timp mai merg pe picioare şi-am să văd cu ochii ăştia eu nu promovez acele porcării“
Pentru că de 15 ani s-a revenit şi se organizează din nou „Sărbătoarea iei“, iar fetele din sat, o parte, au prins drag de cusături şi chiar lucrează pentru vânzare, şi bătrânele satului s-au pus din nou pe treabă. Nu doar că se mândresc acum cu iile cusute în tinereţe, dar au pus mâna pe ac şi aţă şi execută, la comandă, câteva ii şi cămăşi pe iarnă. Cele simpluţe, cu motive tradiţionale, dar departe de canoanele unei ii adevărate, le vând cu 200 – 400 de lei, pe cele „adevărate“ nu le dau nici pe 1000 de lei.
„Clienţii vin şi cumpără, ştiu ei ce cumpără?! Însă acestea sunt cusute tradiţional, le mai adaptează şi la cerinţele clientului...Ce te faci însă când mergi în târguri ale meşterilor populari şi vezi ii «cusute» cu maşina căreia îi schimbi cartela şi ai realizat modelul. Am o mare durere în suflet în sensul ăsta. Am întrebat-o pe o doamnă cum face ea cămaşa tradiţională, dacă niciodată n-am văzut-o lucrând. Am întrebat-o de ce nu poartă din iile pe care le vinde. Ba chiar, într-o discuţie, mă întreba cineva ce maşină folosesc, cum arată atelierul meu. Le-am explicat că eu sunt UNIVERSALA, că pot să le demonstrez oricând, oriunde cum se coase. Am un ac, o croşetă, câteva gheme de aţă de culori diferite, foarfecă, nu cartele pe care să le schimb la maşina de câteva mii de euro, care face treaba meşterului aşa-zis popular. Cât timp mai merg pe picioare şi-am să văd cu ochii ăştia eu nu promovez acele porcării, de aceea am şi făcut secţiune separată pentru iile noi cusute, care păstrează motivele tradiţionale, dar sunt de stradă, nu respectă toate canoanele iei tradiţionale. Au mâneci scurte, e vorba de detaliile pe care le ştiu specialiştii“, spune Olga Filip, şi la fel le vorbeşte profesoara şi elevelor care îi ascultă sfatul şi, după ce muncesc luni de zile la o ie, nu-şi încap în piele de bucurie când sunt premiate de etnografi cu experienţă.
„Am lucrat doi ani la o ie şi, în final, n-am mai putut s-o vând“
Fiecare obiect care-i iese din mână îi poartă şi o parte din suflet, spune Olga Filip şi ne convinge că nu sunt cuvinte mari. Este motivul pentru care vinde foarte rar din obiectele realizate, chiar dacă prin strădania ei în Cezieni s-a ridicat o adevărată „industrie“. Iile cusute de ea le-a purtat Ileana Ciuculete, le poartă Maria Ghinea şi alţi interpreţi, nu foarte mulţi însă, pentru că, personal, n-a făcut din asta o afacere. „Când lucrez luni şi luni de zile, nu-mi vine să mă mai despart de lucrul ăla. Mi s-a-ntâmplat cu o ie la care am lucrat doi ani, am făcut şi un blocaj pancreatic, am făcut operaţie... În final, când în sfârşit am terminat-o, n-am mai putut s-o dau celui care mi-o comandase, deşi era vorba de mii de euro. Aşa sunt eu!“, încheie femeia care te convinge pe dată că lucrurile în care pui suflet îţi aduc bucurii greu de măsurat.
O tradiţie începută de principesa Nicolette Brâncoveanu
Ceziencele au ajuns să câştige bani din cusutul iilor după ce, în anii ’40, în timpul şi puţin după război, principesa Nicolette Brâncoveanu (soţul său, urmaş al Brâncovenilor, proprietar în Cezieni şi localităţile învecinate) a iniţiat atelierul de cusături în sat, pentru a ajuta fetele sărace şi orfane. Băieţilor li se dădeau alte sarcini, iar de două ori pe zi, zeci de copii din sat erau strânşi de principesă şi aduşi la masă.
„Îmi povestea mama, care a fost «copil de bătătură» la principesă, că pornea însoţită de cei doi câini şi-i aduna la masă. În ateliere coseau, iar în prima marţe după Paşti, în hora tradiţională în care fetele veneau gătite cu ce au lucrat peste iarnă, cele mai frumoase ii erau premiate în bani şi în grâne de principesă“, povesteşte meşterul popular Olga Filip.
Brâncovenii au fost alungaţi în 1948, iar sărbătoarea s-a stins, până în 1974, când la iniţiativa şefului de C.A.P. s-a revenit şi pentru alţi câţiva ani s-a sărbătorit ia, nu însă primăvara, ci în preajma sărbătorii de Drăgaică (24 iunie). În anii ’80 se renunţă şi se revine de-abia în 2002, de când anual cele mai frumoase ii cusute, dar şi iile vechi, bine păstrate, sunt premiate de administraţia locală. La Sărbătoarea Iei se fac tranzacţii, se iau comenzi şi, din păcate, sătenii încearcă să vândă şi ultimele obiecte din lada de zestre moştenită de la înaintaşi, principiul fiind „La ce-mi mai trebuie, le mănâncă moliile în cufăr!“.
Se încarcă comentariile...
