Grădinar din tată-n fiu: „În comunism, la sfârşitul anului rămâneai cu o Dacie şi ceva. Acum, când culegi prima ridiche ai deja datorii de 200 de milioane“
0
Familia Păunel, din comuna Pleşoiu (judeţul Olt), se ocupă cu grădinăritul de trei generaţii, iar astăzi, deşi tehnica a evoluat, pare mai greu ca altădată.
„Bazinul legumicol Pleşoiu“ din judeţul Olt este recunoscut de generaţii pentru legumele gustoase produse aici. De unde au plecat şi unde au ajuns legumicultorii din zonă povesteşte Ion Păunel (45 ani), care a moştenit „microbul“ de la părinţi. Astăzi, pe lângă agricultură, bărbatul oferă şi consultanţă pentru dezvoltarea proiectelor agricole şi, de asemenea, conduce Sindicatul Producătorilor Agricoli Olt. Astfel, oamenii de bază în ferma legumicolă sunt acum soţia, Elena (45 de ani), şi mama, Valerica Păunel (66 ani). Păunel explică, pentru „Adevărul“, cum se făcea agricultură în zonă în timpul comunismului şi ce s-a schimbat de-a lungul anilor.
„Am plecat de la 25 de ari, un lot ajutător, cum îi spunea atunci, primit de la CAP. În schimbul acestuia trebuia să prestezi zile obligatorii de muncă. Erau zile când nu-ţi punea o normă întreagă, îţi ponta 700-800 de puncte. N-aveam solarii decât pentru răsaduri. Familia noastră a făcut primul solar, prin anii ’90-’95, după ce am văzut la cineva din sudul judeţului. Am fost primul care l-am adus şi la noi. Astăzi cam 80% dintre pleşoieni trăiesc din grădinărit. Totul a căpătat amploare în anii ’70, cred, când am început să câştigăm bine. Părinţii şi vecinii vedeau şi tehnica celor de la CAP, învăţau de la agronomi. Dar am pornit de foarte de jos, părinţii mei au muncit mult. M-am născut într-o casă de chirpici, au luat-o de la lingură“, îşi începe povestea Ion Păunel.
Legumele pe care le produceau pe vremuri le transportau pe jos la Slatina. „Chiar aveam un om mai hâtru-n sat, care spunea că la Slatina ne ducem pe jos şi ne întorceam pe picioare. Era foarte greu“, îşi aminteşte Păunel din ce a trăit, dar şi din poveştile părinţilor.
„Ne luam la întrecere la cules“
Deşi cultivau legume pe suprafeţe relativ mici (astăzi are 3.800 metri pătraţi în solar, iar în câmp 3,5 hectare, media în zonă fiind de 4.000-5.000 metri pătraţi de seră la fiecare familie), producţiile obţinute erau considerabile. „Se cultivau, în regim intensiv, toate tipurile de legume, lucru care nu se întâmplă peste tot. Produceam de la seminţe, răsad, cam tot ce consumai într-o gospodărie. Şi mai şi vindeam. Mi-ar plăcea să mai văd pe cineva care cultivă cum făceam noi atunci, pe teluri, pe două rânduri, pe răzor... Căram apa de la fântâna CAP-ului, pe vremuri fântâna boierului, pentru că la noi tot timpul apa a fost o problemă, şi o puneam la cuib. Acum au apărut instalaţiile prin picurare, apa este aceeaşi, dar nu se mai face risipă. Personal am forat un puţ la 85 e metri şi am rezolvat problema“, explică Păunel.
Deşi munceau mult, efortul nu era nici pe departe resimţit ca astăzi. „Ne luam la întrecere, noi, copiii, care culege mai repede, care culege mai mult. Îmi amintesc de un episod anume. Sora mea, olimpică la fizică, învăţa pentru un concurs, dar îşi făcea şi treaba în grădină. Când se simţea obosit, tata, Dumnezeu să-l odihnească, mai zicea: «Fir-ar ei să fie bulgarii, c-au adus grădinăritul ăsta!». Noi ce să mai zicem, că l-am moştenit de la părinţi. Diferenţa este, însă, că, văzând câtă muncă este, nu-i mai vrem şi pe copiii noştri tot aşa. Îi vrem orice altceva, ingineri în alte domenii, deşi e nevoie ca de aer de specialişti în agricultură. Mai mult, avem bani să-i ţinem în facultăţi, fac una, fac două, însă nu de fiecare dată iese ce vrem noi“, constată Păunel, tatăl a doi copii. Fata, cel mai probabil a prins microbul, studiază horticultura, băiatul însă a plecat la studii în Anglia. „Ne minte că se întoarce, dar, eu ştiu?!“, spune grădinarul.
Soluţia la orice problemă
Grădinarii de astăzi au autoutilitare moderne, care le fac mai uşor accesul în orice piaţă. Familia Păunel vinde de zeci de ani în Sibiu, piaţa tradiţională pentru grădinarii din zonă, dar a ajuns peste tot în ţară: Mediaş, Târnăveni, Avrig, Mârşa, Odorheiu Secuiesc, la pieţele volante din Bucureşti. „În Bucureşti, mama şi tata erau foarte iubiţi printre vânzători, aveau, aşa, un fel de a fi special“, îşi aminteşte Ion Păunel.
Accesul în pieţe în comunism era mai greu din mai multe motive. Nu exista transport pentru marfă, până s-a ajuns ca fiecare grădinar să-şi cumpere maşină. Când au trecut şi de etapa aceasta, urmau complicaţiile pe drumuri. „Prima «vamă» o aveam chiar în comuna vecină, la Grădinari. Cu un Kent scăpai de miliţieni, Kentul te salva din orice. De unde-l procurau ei nu ştiu. Atunci când am crescut, eu îl luam de la Craiova, de la studenţi. Tot cu el obţineai şi bonuri de benzină la Peco, pentru că nici cu asta nu era uşor. Te rugai să nu fie filtru, mai aflai în ce zile sunt şi aveai grijă“, spune legumicultorul.
Ce se întâmpla cu cei prinşi că nu vindeau unde trebuia? Marfa nu era confiscată fără bani, dar primeau pe ea un preţ mai mic decât în piaţă. Vânzările însă mergeau foarte bine pe vremuri, aşa că n-a fost chiar o minune să-ţi poţi cumpăra o maşină. „Am avut cam toate modelele, începând de la Dacia 1300. Cele mai practice pentru noi au fost Dacia papuc. De fapt, câştigul era bunicel, după un an rămâneai cu o Dacie şi ceva şi, cel mai important, în primăvară, când culegeai prima ridiche, îi aveai tot pe-ăia. Astăzi câştigi 50-100.000 lei, un miliard de lei vechi, dar în primăvară ai acumulat deja datorii de 100-200 de milioane lei vechi. Nu ştiu ce se întâmplă. Probabil trăim şi mai bine, cheltuim mai mult, însă ideea este că tragi tare şase luni să poţi trăi tot anul“, constată legumicultorul.
Tatăl, erou de documentar
Greul afacerii l-a dus, şi în comunism, şi în primii ani ai capitalismului, Marin Păunel, tatăl legumicultorului. I-a plăcut munca, dar îşi împărţea timpul şi pentru alte preocupări. „De copil şi până când a murit, în toamna anului trecut, a fost vătaful cetei de căluşari de la Pleşoiu, păstrătorii unui căluş aparte. Nu l-am moştenit, n-am jucat căluşul, însă îl priveam fascinat când o făcea. Am venit o dată special din armată în permisie să-l văd jucând, pentru că n-o mai făcuse de mult. A avut flerul de a conduce. Mergeau din curte-n curte, cum era tradiţia, şi imediat sesiza dacă un căluşar încerca să fenteze, să nu execute cum trebuie un pas. Imediat îl atenţiona, din priviri. În urmă cu peste 40 de ani a venit în sat o echipă de americani să facă un documentar. Eram foarte mic, de acel moment nu-mi amintesc, îmi amintesc doar că la un timp după ne-au ajuns acasă nişte fotografii. Avem şi astăzi tabloul“, mai spune Ion Păunel.
Se încarcă comentariile...
