Povestea Coifului de la Coţofeneşti, capodoperă a artei traco-getice, şi a donatorului său, un filantrop din Ploieşti, care îi spunea „căciula de aur“

Parte a Tezaurului României, coiful de aur descoperit la Poiana-Coţofeneşti, în Prahova, a devenit, încă de la început, unul dintre cele mai populare obiecte reproduse în albumele de artă, afişe de expoziţii şi cărţi. Coiful, din aur masiv, cu elemente din arta persană şi indigenă, a fost descoperit întâmplător, însă povestea protagoniştilor este la fel de interesantă ca valorosul obiect numit de donatorul său „căciula de aur“.

Una dintre cele mai mari descoperiri şi totodată unul dintre cele mai cunoscute obiecte de artă antică de pe teritoriul ţării noastre, coiful geto-dac de la Coţofeneşti, a incitat deopotrivă cercetătorii şi opinia publică.

Datele coroborate de istorici indică faptul că obiectul este datat din prima jumătate a secolului al IV-lea şi a fost îngropat ca piesă singulară pe teritoriul unei aşezări geto dacice aparţinând celei de a doua vârste a fierului (La Tène). Foarte probabil, obiectul a aparţinut unui rege geto-dac, căpetenie a unei formaţiuni politice autohtone constituită în zonă, pe la sfârşitul secolului V, începutul secolului IV î.e.n.

Coiful este realizat integral din aur, cântăreşte 770 grame şi este aproape intact. Îi lipseşte doar partea superioară a calotei, în rest, nici un detaliu de decor nu este deteriorat.

Potrivit lui Dumitru Berciu, în lucrarea „Arta traco-getică“, coiful are formă de bonetă conică, partea superioară, lipsă, fiind similară coifului de argint de la Agighiol, astfel că acoperea toată fruntea personajului respectiv.

Decoraţiunile coifului

Coiful are o calotă de aur împodobită cu şapte rânduri paralele de nasturi conici radiaţi, are pe marginea inferioară un chenar de linii spirale punctate, care încadrează patru plăci acoperite cu reliefuri.

Cea din faţă reprezintă o pereche de ochi proeminenţi – potrivit lui D. Berciu, „ochiul este amigdaloid, iar pupila este redată printr-un dublu cerc“ - , cu sprâncene duble şi întoarse. „Modelarea ochilor este excepţional de exagerată, ea accentuându-se şi prin cele două răsuciri, nenaturale, ale sprâncenelor. Prin aceasta se sublinia şi mai mult caracterul convenţional, apotropaic al coifului“, scrie D. Berciu.

Coiful de la Coţofeneşti, detalii. FOTO Radu Oltean / wikipedia.org

Acelaşi motiv apotropaic – de îndepărtare a spiritelor rele - se regăseşte şi pe alte coifuri antice descoperite pe teritoriul României – Agighiol, Peretu. „Spre deosebire de acestea, realizate în argint, coiful de la Coţofeneşti, din aur masiv, a devenit cel mai cunoscut obiect de acest fel din ţara noastră. Este explicabil prin mirajul aurului şi fascinaţia pe care acesta o exercită“, crede Alin Frânculeasa, arheolog al Muzeului de Istorie şi Aheologie Prahova.

Partea din spate a coifului, despărţită în două registre, înfăţişează în registrul superior figuri de oameni fantastici, cu picioarele în formă de şerpi sau harpii, patrupede înaripate cu cioc de pasăre, iar în cel inferior animalele fantastice, grifoni.

Cele două plăci laterale, obrăzarele sunt cel mai bine păstrate şi reprezintă scene de sacrificiu. Unii autori spun că pe ambele laterale  este reprezentată aceeaşi scenă de sacrificiu: un războinic (militar sau preot) înjunghiind un berbec. Obrăzarele au câte un orificiu la bază care serveau la fixarea dublurii coifului sau trecerea unui şnur de prindere. Pe friza interioară a coifului sunt redate şi trei animale răpitoare, înaripate, redate în mişcare.

Mix de artă traco-getică şi iraniano-persană

„Spiritul general al ornamentării coifului de aur, cât şi tehnica superioară cu care a fost realizată decoraţiunea, concepţia însăşi a acesteia, fantezia şi îndrăzneala artistului, prezenţa unor elemente străine de mediul traco-getic arată că acest coif de aur a putut fi lucrat într-un atelier străin de cele indigene, în parte probabil într-un atelier grecesc, mai degrabă decât într-unul scitic sau iranian, deşi avem de-a face aici şi cu prezenţa unor elemente iraniano-persane, cum este scena sacrificării berbecului. Nu se poate spune, însă, că acest coif nu conţine şi o componentă indigenă. În primul rând, tipul însuşi, pe care l-am numit getic, este al localnicilor. Coiful a fost comandat de un şef al aristocraţiei locale. Se adaugă şi folosirea rozetei, a benzii haşurate, a triunghiurilor, a spiralei, care sunt caracteristice artei traco-getice. (...) De asemenea, câteva stângăcii tehnice – detaliile nu au fost redate potrivit legilor perspectivei: o mână anemică, corpul alungit şi disproporţionat al berbecului – nu pot proveni decât de la un meşter local, în nici un caz unul grec. Ne găsim în faţa unei combinaţii curioase, pe de o parte o concepţie şi realizare superioare, iar pe de alta o primitivitate în execuţie, care trădează pe locanici şi întreaga artă traco-getică“, constată istoricul D. Berciu.

Istoricul avansează şi câteva ipoteze despre meşter, un traco-get care a învăţat meserie într-un atelier grecesc sau oriental sau un grec ori un oriental trăind printre localnici. „La aceste întrebări nu se poate răspunde cu precizie, dar trebuie să reţinem că acest coif de paradă este o capodoberă a artei traco-getice şi că el dezvăluie existenţa unei aristocraţii şi a unor reprezentanţi de seamă ai acesteia pe la 400 î.e.n., ca rezultat al diferenţierii sociale destul de accentuate pentru acele vremuri “, mai scrie D. Berciu în „Arta traco-getică“ în capitolul dedicat Coifului de la Coţofeneşti.

Reconstrucţie grafică a coifului de la Coţofeneşti. FOTO Radu Oltean / wikipedia.org

Coiful de paradă a fost lucrat din două bucăţi de tablă de aur, produse prin batere la rece, în tehnica numită de specialişti „au repoussé“, dintr-un lingou de aur natural. Tabla de aur utilizată pentru producerea coifului de paradă de la Coţofăneşti are grosimi variabile. Acestea merg de la 2,82 mm, în partea de la bază, până la numai 0,76 mm, în zona superioară calotei păstrate. Corpul principal al coifului de paradă de la Coţofăneşti are înălţimea totală de 24,32 cm, având diametrul interior, în zona mediană (în zona ochilor), de 18,42 cm, de 17,6 cm (în dreptul urechilor) şi de numai 13,5 cm, în zona rupturii calotei.

Coiful de aur a fost adus iniţial la Muzeul Naţional de Antichităţi, din Bucureşti, şi păstrat acolo până în 1970, fiind expus în prezent la Muzeul Naţional de Istorie a României, în sala de tezaur.

Povestea descoperirii „ciudatului obiect din aur“

„Paternitatea“ descoperirii coifului este una contestată, singurul aspect în privinţa căruia există unanimitate este aceea că descoperirea a fost întâmplătoare. Cea mai vehiculată versiune este aceea că obiectul a fost găsit de un elev al şcolii primare din Coţofeneşti, în timp ce ara. O altă variantă spune că a fost descoperit după o ploaie torenţială, de către doi copii, la rădăcina unui nuc şi a zăcut pe un coteţ câteva luni.

Potrivit istoricilor Radu Coroamă şi Vlad Manoliu, numele obiectului ar trebui, poate, să fie nu „coiful“ (de ceremonie) de la Poiana Coţofeneşti, ci „căciula de aur“, deoarece „omul de inimă care l-a donat la 18 aprilie 1929 la Onor Direcţiunea Arheologică, Ion Marinescu Moreanu, l-a botezat aşa“.

Într-un studiu de specialitate apărut în publicaţia „Muzeul Naţional“, nr.IX, din 1997, cei doi istorici fac o scurtă poveste a descoperirii coifului. Aceştia reproduc şi prima descriere a coifului făcută de scriitorul Ion Marin Sadoveanu, apărută în presa vremii, articolul „Domnul Ion Marinescu Moreanu“, publicat în „Rampa“ din aprilie 1929, p.1: „Închipuiţi-vă un trunchi de con din tablă fină de aur presărată cu melci în spirale, uşor reliefaţi pe toată suprafaţa sa. Plăcile din acelaşi metal, care îl continuă pentru acoperirea urechilor şi a cefei, împodobite cu minunate reliefe, închipuind călăreţi pe himere, cu pumnale în mâinile ridicate. Iar frontonul cizelat cu un minunat motiv de ochi stilizaţi“.

Coiful este expus la Muzeul Naţional de Istorie a României. FOTO Adevărul

Donatorul, fiu de ţarani săraci, ajuns filantrop

Potrivit celor doi istorici, Ion Marinescu (Moreanu este adăugat numelui după locul naşterii, Moreni) a fost al nouălea copil al unei familii de ţărani din satul Pietriş-Moreni. În cei 85 de ani de viaţă (1878-1963), rămas orfan de tată de la 9 ani, a reuşit, datorită unei înzestrări naturale deosebite, să se ridice atât din punct de vedere material cât şi spiritual. Din băiat de prăvălie a ajuns cu timpul un comerciant respectat şi s-a înrolat voluntar pe front în Primul Război Mondial, deşi era scutit de serviciul militar, ca fiu de văduvă. Revenit în Ploieşti, şi-a găsit afacerea distrusă, dar a luat-o din nou de la zero, devenind unul dintre filantropii oraşului.

„Acesta este omul căruia i s-a adresat în ianuarie 1929, cu încredere, un fost camarad de tranşee, Simion Alexandru, din satul Coţofeneşti, comuna Poiana Vărbilău. Acesta aducea cu el un ciudat obiect din aur pe care ar fi dorit să-l valorifice. Copiii săi, care împreună cu alţii, păzeau vitele la păscut pe malul râului Doftana, au văzut în mal un obiect strălucind foarte tare în razele soarelui de vară, în 1928. Jucăuşi, copiii au scormonit în mal de unde au scos ceea ce ei numeau «o căciulă strălucitoare». Au început să şi-o smulgă unul altuia din mâini până când i-au rupt partea superioară. Copiii lui Simion Alexandru au rămas cu corpul căciulii pe care l-au adus acasă. Partea superioară şi-a pierdut urma. Ajunge din mâinile celorlalţi copii la părinţi care, nerealizându-i decât valoarea strict materială, au valorificat-o probabil ca metal preţios“, scriu Radu Coroamă şi Vlad Manoliu povestea descoperirii coifului, pe baza mărturiilor copiilor lui Ion Marinescu Moreanu care au memorat cu pietate istorisirea, adeseori repetată de tatăl lor.

Deşi nu era specialist, Moreanu intuieşte valoarea obiectului şi îl cumpără de la Simion Alexandru cu o sumă foarte mare de bani, 35.000 de lei. Din acest moment, „căciula strălucitoare“ găsită de copii devine „casca de aur găsită în judeţul Prahova“.

Coiful de la Agighiol, Tulcea, datat într-o perioadă istorică similară, realizat predominant în argint. Aceasta ar explica şi celebritatea sa, mult mai redusă faţă de cea a coifului de la Coţofeneşti

Ion Marinescu Moreanu a sugerat specialiştilor să caute în zona descoperirii coifului, însă cercetările ulterioare au scos la iveală doar ceramică lucrată la roată.

Primul cercetător al coifului a fost istoricul I. Andrieşescu, profesor universitar şi directorul Muzeului Naţional de Antichităţi, unde a fost depus obiectul, cel care a şi negociat cu Moreanu donaţia. Piesa este răscumpărată de Ministerul Cultelor şi Artelor cu 35.000, preţul plătit de Moreanu ţăranului Simion. Data donaţiei este 18 aprilie 1929, moment din care coiful începe să producă senzaţie în lumea artistică şi ştiinţifică.

Singura dorinţă a lui Ion Marinescu Moreanu a fost aceea ca obiectul să fie însoţit în expunere de o menţiune în care să fie trecută numele acestuia şi al găsitorului. Din păcate, cât timp acesta a fost expus, potrivit istoricilor Radu Coroamă şi Vlad Manoliu, inscripţia însoţitoare a coifului, acum partea a Tezaurului României, nu a menţionat nimic despre Simion Alexandru din Coţofeneşti şi nici despre donatorul lor, Ion Marinescu Moreanu.

Vă mai recomandăm

Mantia Regelui Ferdinand, o creaţie de artă unică în lume. Bijuteria de croitorie este evaluată la câteva milioane de euro. Mantia purtată de Regele Ferdinand la ceremonia de la Alba Iulia din 1922, piesă folosită pentru prima dată în România la o încoronare, este o operă de patrimoniu cu semnificaţii istorice, însemn al regalităţii române şi, totodată, o creaţie de artă unică în lume.

Statuia lui Atlas gol din Ploieşti era întoarsă cu fundul spre sediile partidelor care pierdeau alegerile în secolul XIX. Lupta politică între partide se purta, la sfârşitul secolului XIX, cu toate armele posibile. Un exemplu elocvent este o fântână arteziană din Ploieşti care îl reprezenta pe titanul Atlas gol. Amplasată în zona centrală a oraşului, unde erau şi cluburile partidelor, statuia pe sistem rotativ era un fel de „busolă“ politică, fiind întoarsă cu dosul, în funcţie de rezultatul alegerilor, către partidul aflat în opoziţie.