Cristi Minculescu: „Mă nemulţumesc cel mai mult, la România de azi, lejeritatea de acceptare a non-valorilor şi pasivitatea“
0
O legendă a muzicii rock din România, Cristi Minculescu (60 de ani) a acordat un amplu interviu în exclusivitate pentru „Weekend Adevărul“, în care face dezvăluiri în premieră despre viaţa şi cariera sa şi în care spune ce anume îl nemulţumeşte cel mai mult la România contemporană.
O voce inconfundabilă şi un simbol al rock-ului românesc, cu mii de concerte memorabile la activ, Cristi Minculescu este şi un interlocutor foarte agreabil şi deschis. În amplul interviul pentru „Weekend Adevărul“, Cristi Minculescu a vorbit printre altele despre detalii mai puţin cunoscute privind începuturile carierei sale, despre perioada când trupa Iris a fost interzisă de comunişti, despre nemulţumirile sale legate de România contemporană, ca şi despre procesul din instanţă privind brandul Iris.
Cristi Minculescu şi-a început cariera în 1979 ca solist vocal al trupei Harap-Alb, alături de muzicieni precum chitaristul Gabi Nacu şi basistul Anton Haşiaş. A participat la imprimarea pentru radio a unor piese precum „Harap-Alb“, „Scatiul“ (compoziţie a lui Gabi Nacu), „În calea norilor“, „Tu doar tu“, şi „Vei veni“. Cristi Minculescu a rămas la Harap-Alb până în 1980, când Anton Haşiaş l-a prezentat celor de la Iris, care aveau nevoie de un vocalist.
Cristi a dat probă la Iris chiar de ziua lui de naştere şi a reuşit să-i cucerească pe membrii trupei cu vocea sa impresionantă, cântând piese din Free, Led Zeppelin şi Deep Purple. Examinatorii săi au fost Nelu Dumitrescu, bateristul şi liderul trupei, şi chitaristul Nuţu Olteanu.
În 1982, împreună cu chitaristul Adrian „Adi“ Ilie, Cristi Minculescu a părăsit Iris şi a înfiinţat trupa Voltaj. În locul său, la Iris a fost adus ca solist Dan Bittman.
Componenţa iniţială a trupei Voltaj (Horaţiu Rad — bass, Nikki Dinescu — tobe, Gabi Nacu — chitară, Cristi Minculescu — voce, Adrian Ilie — chitară) nu rezistă, iar trupa se desparte în 1983.
În 1984, Dan Bittman pleacă la Holograf, iar în februarie 1985 Cristi Minculescu revine la Iris. În total, Cristi Minculescu a înregistrat cu Iris 19 CD-uri şi DVD-uri, a întreprins sute de turnee şi şi-a pus o amprentă memorabilă asupra trupei. Salutul „Bună seara, prieteni“, ajuns o emblemă personală, un adevărat brand.
Cristi Minculescu a intrat la Facultatea de Hidrotehnică din cadrul Universităţii Tehnice de Construcţii din Bucureşti şi a frecventat cursurile acesteia timp de un an, dar a renunţat la studii pentru a se dedica muzicii. În 1992, împreună cu Cristi Minculescu, în cadrul festivalului de la Cannes, Iris ocupă locul II la secţiunea rock şi îi este consacrat un reportaj ce a fost difuzat pe postul MTV, fiind prima formaţie românească ce a fost difuzată pe celebrul post.
Pe 6 octombrie 2007, Cristi Minculescu şi componenţii trupei Iris au fost decoraţi de Traian Băsescu, preşedintele României, cu Ordinul „Meritul Cultural“ în Grad de Cavaler „pentru contribuţia adusă timp de 30 de ani la promovarea muzicii rock“. A fost pentru prima dată când în România şeful statului a acordat o astfel de decoraţie unei formaţii de muzică rock
În 2009, Cristi Minculescu şi colegii săi din trupă au scos „Iris Digital Athenaeum“, primul DVD al unei formaţii româneşti, DVD ce conţine concertul de la Bucureşti a turneului Athenaeum, precum şi o istorie ilustrată a trupei. În 2012, Cristi Minculescu părăseşte trupa Iris. La scurt timp după plecarea din trupa Iris, s-a mutat cu familia în Germania. Împreună cu Judy Seutter – chitară, Boris Rusakov – bass, Mauro Ciccarelli – tobe, Regina Hammerle – backing vocal, a format grupul Lotus şi a susţinut mai multe concerte de promovare în România.
În 2013, Cristi Minculescu, împreună cu fostul său coleg din trupa Iris, Ion Olteanu, a format grupul „Cristi Minculescu & Nuţu Olteanu Super Grup“, iar după doi ani, Minculescu s-a întors în trupa Iris. În prezent, Cristi Minculescu concertează alături de Valter Popa şi Doru Borobeică.
Care e cea mai specială amintire legată de Piteşti, oraşul natal?
Cristi Minculescu: Din păcate nu am foarte multe amintiri fiindcă la 7 ani deja mă mutasem la Craiova, iar din perioada anterioară îmi amintesc frânturi sau ştiu lucruri pe care mi le-au povestit părinţii. Însă mi-au rămas în suflet iernile când mergeam cu mama la săniuş, la derdeluşul de pe strada Justiţiei. Cei din Piteşti ştiu cu siguranţă la ce mă refer. Cred că aş fi avut o copilărie frumoasă şi dacă am fi rămas în Piteşti. Important este alături de cine îţi construieşti anumite amintiri.
La Piteşti v-a atins microbul fotbalului?
La Piteşti, cum am spus, am stat până la şapte ani şi nu am ţinut niciodată cu F.C. Argeş. M-am născut la Piteşti, dar am fost botezat la Craiova, la Biserica Madona Dudu. Eu am copilărit la Craiova şi l-am cunoscut pe Oblemenco şi pe fotbaliştii Craiovei anilor 1970 datorită unchiului meu, Puiu Gabroveanu, care era cel mai faimos mecanic auto din oraş. Toţi fotbaliştii îşi reparau maşinile la el, inclusiv Balaci. Ţin minte faptul că pe Oblemenco l-am cunoscut în staţiunea Victoria Geormane. Era o adevărată nebunie cu fotbalul pe atunci, la Craiova, mergeam la stadion şi cu bunica mea.
Care sunt cele mai speciale amintiri din copilărie?
Am foarte multe amintiri deosebite din copilărie, am avut norocul să am parte de o familie extraordinară şi pot afirma cu siguranţă că a fost cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea.
Am atât de multe amintiri: toate pregătirile de Paşte şi de Crăciun le aşteptam cu sufletul la gură; casa bunicilor mei şi grădina imensă plină de flori; campionatul de fotbal din 1966 pe care l-am văzut la 4 televizoare simultan în curtea casei; meciurile de fotbal dintre cartiere şi atât de multe altele pentru care mi-ar trebui o viaţă să le povestesc şi care îmi sunt atât de dragi. Aşa cum am mai spus în nenumărate ocazii, copilăria mea a semănat foarte mult cu cea descrisă în cartea lui Ferenc Molnár „Băieţii din strada Pal“.
De unde a pornit pasiunea pentru muzică? Care a fost prima melodie care v-a captivat?
Cu timpul am simţit pasiunea pentru muzică şi asta pentru că familia mea era una destul de „muzicală“, părinţii mei mergeau la ceaiuri dansante, uneori mă mai luau şi pe mine, iar la radio se difuza, până în 1971, muzică foarte bună.
V-aţi început cariera în 1979 la trupa Harap Alb, unde aţi activat un an. Cum a fost acea primă perioadă din cariera dumneavoastră muzicală?
Cred că de fapt a durat doar şase luni colaborarea cu Harap Alb. În paralel mergeam şi la facultate, iar experienţa cu muzica era doar de distracţie, nu aveam un scop anume, să fac o carieră din asta.
Cum a ajuns la Iris
Aţi dat probă pentru a cânta la Iris chiar de ziua dumneavoastră de naştere, în 1980. Cum au fost ca examinatori Nelu Dumitrescu şi Nuţu Olteanu? Ce v-au spus după ce aţi cântat piese din Free, Led Zeppelin şi Deep Purple?
Mă amuză foarte tare când aud expresia de „am dat probă“. Pare ceva foarte simandicos şi toată lumea îşi imaginează un juriu foarte experimentat, nişte autorităţi muzicale care m-au ales dintr-un număr imens de participanţi (zâmbeşte). Pe când noi toţi eram nişte puşti. Eu nu m-am dus să dau probă la Iris, ci mă aflam acolo întâmplător. Îl însoţeam pe Anton Haşiaş care-mi era prieten şi basist. El dorea să se alăture formaţiei. În timp ce eram acolo, Anton le-a zis că eu cânt foarte bine şi să mă asculte. Ca reacţie, Nuţu a afirmat după nişte ani că doar la 30 de secunde de când m-a auzit cântand şi-a spus că, fără dubiu, voi fi cel mai mare solist vocal din România.
Trupa Iris a fost interzisă pentru câte trei luni în 1980 şi în 1986, iar în 1988, din păcate, a căzut ghilotina interzicerii definitive. Cât de dificile au fost acele vremuri?
Foarte dificile, dar credeam atât de tare în ce făceam, iar inconştienţa vârstei şi dorinţa de libertate au contribuit decisiv la încăpăţânarea noastră de a nu renunţa. Publicul ne-a dat foarte mult curaj şi, deşi mulţi alţi artişti cedaseră ameninţărilor şi presiunii, noi am mers înainte până aproape de sacrificiul profesional. La concertul de la Miercurea-Ciuc, care de altfel a pus şi capac autorităţilor, am simţit cât de multă nevoie au oamenii de noi, de mesajul nostru, cât de frustraţi erau de sistem dacă au ajuns să dărâme dubele Miliţiei doar pentru că nu mai aveam voie să ieşim la bis şi toate aceste lucruri ne-au impulsionat.
V-a tentat să emigraţi înainte de decembrie 1989? Dar după Revoluţie?
Nu, niciodată. Nici măcar nu m-am gândit la asta. Înainte de 1989 eram prea preocupat de problemele pe care le aveam cu sistemul şi eram prea îndârjit să lupt pentru formaţie ca să mă gândesc la altceva, mai ales la plecarea din ţară. Eu doream să reuşim, să învingem, să mergem mai departe, nu să plec din ţară. Iar după Revoluţie din nou nu m-am gândit la această opţiune pentru că nu aveam niciun motiv. Lupta noastră se încheiase, acum puteam face ceea ce ne împlinea, deci nu-mi trecea prin cap să emigrez.
„Publicul ne-a dat foarte mult curaj şi, deşi mulţi alţi artişti cedaseră ameninţărilor şi presiunii, noi am mers înainte până aproape de sacrificiul profesional”
„Am fost tentat să-mi văd dosarul de la Securitate, însă mi-am dat seama că nu îmi foloseşte la nimic acest lucru“
Aţi avut dosar la Securitate. Aţi reuşit să îl vedeţi după 1990?
Da, din câte cunosc eu am avut dosar şi am fost şi tentat să-l văd după 1990, însă mi-am dat seama că nu-mi foloseşte la nimic acest lucru, ci din contră, ar fi putut să-mi facă mai mult rău decât bine şi atunci am renunţat la idee. Am încercat să las în urmă cât mai repede posibil vremurile acelea grele dinainte de 1989, iar studierea acelui dosar nu ar fi făcut decât să mă ţină cât mai mult timp prins în trecut.
Aţi deschis concertele legendarilor Whitesnake şi Rolling Stones. Cum au fost acele experienţe?
În primul rând nişte experienţe care m-au luminat profesional. Apoi, am fost fericit pentru şansa de a cunoaşte nişte adevărate personalităţi: modeste – pentru că au plecat de jos, sunt recunoscătoare pentru oportunităţile ivite în viaţă şi îşi cunosc propriile limite, dar în acelaşi timp emană şi siguranţă – generată de puterea interioară şi realizările pe care le-au obţinut.
Care a fost hit-ul Iris pentru care procesul de creaţie a durat cel mai mult?
Nu-mi amintesc să fi fost cazul la vreunul fiindcă eu, Boro şi Valter am fost mereu compatibili şi am lucrat foarte eficient împreună. În plus, noi am compus cel mai fructuos şi am lucrat la o piesă atunci când unul din noi a avut inspiraţie, nu la comandă doar de dragul de a promova o melodie sau un album.
Care este melodia Iris de care sunteţi cel mai ataşat sufleteşte?
Sunt multe, dar aş enumera: „Cine mă strigă în noapte“, „Strada ta“ şi „Floare de Iris“. Probabil pentru că sunt şi compuse integral de mine, cu excepţia „Cine mă strigă în noapte“, unde muzica îi aparţine bunului meu prieten, Adrian Ilie. Atunci când o piesă este compusă de tine îţi devine cumva şi preferată pentru că empatizezi atât de bine cu mesajul ei. Şi atunci când vezi că devine şi preferata atâtor altora eşti şi mai răsplătit pentru că înseamnă că alţii simt la fel ca tine.
Spuneaţi la un moment dat că „înainte era mai uşor să fii persoană publică“. De ce e mai dificil acum să fii persoană publică?
Din cauza presiunii mediatice şi a modului vertiginos în care s-au dezvoltat platformele on-line, gen Facebook şi Instagram. Înainte se punea mai mult accent pe latura artistică. Oamenii doreau să-ţi asculte muzica. Erau interesaţi de tine prin prisma felului în care rezonau cu ceea ce le transmiteai artistic. Acum, motivul principal pentru care ar trebui să te urmărească a devenit unul secundar, interesul oamenilor pentru tine ca artist are legătură mai ales cu viaţa ta intimă. Sunt mai uşor de suportat şi de înţeles critici care au legătură cu prestaţia ta artistică, pentru că acesta este motivul pentru care îţi asumi o viaţă publică; pe când comentariile legate de felul în care arăţi, cum eşti îmbrăcat, ce mănânci şi lista poate continua la nesfârşit, te pot afecta mai mult. În plus, publicul confundă obligaţia ta de a fi perfect pe scenă, cu obligaţia ta de a fi perfect în restul vieţii tale. Da, sunt de acord că trebuie să încercăm să fim un exemplu pozitiv pentru ceilalţi, dar uneori lucrurile sunt duse puţin la extrem. Cred că acesta este şi motivul pentru care unele persoane publice încearcă să-şi construiască o imagine perfectă, din teama de a nu fi judecaţi, însă în felul acesta nu fac decât să promoveze o imagine complet nereală, o persoană în totală contradicţie cu ceea ce sunt de fapt.
Uneori fanii din dorinţa de a ştii cât mai multe lucruri personale despre cel pe care-l admiră, îl fac pe artist să fabrice lucrurile pe care publicul doreşte să le vadă şi audă de la el, din dorinţa ca fanul să nu fie dezamăgit de faptul că cel pe care îl admiră este un om obişnuit sau un om altfel decât crede că este în realitate. Apoi, aceste platforme on-line, lăsând la o parte avantajele evidente pe care le au, oferă individului o armă foarte puternică, a opiniei, care dacă nu este gestionată cu înţelepciune şi pe baza informaţiilor corecte, poate distruge vieţi.
O relaţie specială: Iris, Iris şi, iarăşi, Iris
Cum vă întreţineţi vocea? Aveţi vreo reţetă specială?
Nu am nici vreun ritual, nici vreo reţetă secretă. Încerc pe cât de mult posibil să mă feresc de frig şi de răceală, beau foarte multe ceaiuri şi cam atât. Cred că mi-ar prinde bine un repaus vocal de cel puţin o oră înainte şi după fiecare concert, însă nu reuşesc niciodată această performanţă, fiindcă interacţiunea cu oamenii la un eveniment este permanentă.
Aţi plecat de două ori de la Iris şi tot de două ori v-aţi întors. Cum au fost perioadele fără Iris şi ce v-a făcut să vă întoarceţi?
Am fost nevoit să plec de la Iris pentru că la momentele respective nu ajunsesem la maturitatea necesară pentru a lua problemele în piept şi acţiona aşa cum am făcut-o în 2017. Am preferat să ascund adevăratele motive din spatele plecărilor mele pentru a proteja imaginea unui singur om, care de altfel şi greşise enorm faţă de mine, crezând eu că în acest fel apăr imaginea formaţiei şi am făcut acest lucru în detrimentul propriei persoane. M-am întors pentru că sufletul meu a fost mereu la Iris, pentru că mi-am dat seama ca nu greşisem cu nimic şi prin urmare nu eu eram cel care trebuia să plece şi apoi pentru că am primit asigurări din partea fostului meu coleg că va repara greşelile trecutului şi vom fi o echipă. Ei bine, acest lucru nu s-a intâmplat.
În 6 octombrie 2007, alături de colegii din Iris, aţi fost decorat de preşedintele României cu Ordinul „Meritul Cultural în Grad de Cavaler“, pentru contribuţia adusă. A fost pentru prima dată când, în România, şeful statului a acordat o astfel de decoraţie unei formaţii de muzică rock. Cum aţi trăit acele momente?
A fost o onoare şi o bucurie pentru noi să primim o distincţie atât de importantă. Este genul acela de moment când realizezi că toată munca ta este răsplătită şi care anulează orice secundă de oboseală, îndoială, supărare. Îţi dai seama şi cât de ironică este viaţa: în 1988 eram o ameninţare pentru sistem şi o influenţă dintre cele mai proaste pentru popor, iar nişte ani mai târziu primeam o decoraţie a statului, fiind apreciaţi pentru munca noastră în numele libertăţii şi al românilor. Acest lucru a fost o lecţie, şi anume aceea că atunci când crezi în ceea ce faci cu adevărat nu trebuie să laşi absolut nimic să te doboare, pentru că ceea ce astăzi este văzut de unii ca fiind un nimic, mâine poate fi considerat de alţii o comoară.
„Muzica noastră este un curcubeu“
Când v-a decorat, Traian Băsescu v-a spus că muzica rock şi cântecul Iris s-au constituit tot timpul „în avansuri făcute libertăţii“ în numele românilor. Cum aţi descrie dumneavoastră muzica Iris?
Da, ne-a spus acest lucru într-adevăr şi alte câteva aprecieri foarte impresionante la adresa noastră. Muzica noastră este identitatea noastră şi îmi place să cred că este un curcubeu. Fiecare dintre noi luat ca individualitate este câte una sau mai multe culori, dar când ne alăturăm pe scenă şi începem să cântăm, devenim un tot unitar, un curcubeu (zâmbeşte)
Pe rolul instanţelor încă e pe rol un proces privind brandul Iris. Ce finalitate vedeţi pentru acel proces?
Singura finalitate justă este anularea mărcii înregistrate abuziv de către fostul nostru coleg, aşa cum a apreciat de altfel şi instanţa de fond. Eu, Valter şi Boro am considerat mereu că în această formaţie este vorba despre familie şi că eforturile noastre, ale tuturor, au condus la tot ceea ce înseamnă Iris astăzi. Ori individualismul şi atribuirea pe ascuns a unei mărci pe care toţi am dezvoltat-o contravine 100% cu principiile noastre şi cu definiţia noastră pentru colegialitate. Se pare că şi instanţa de fond a înţeles că demersul nostru nu are nicio legătură cu orgoliul, ci cu apărarea muncii noastre comune de o viaţă şi credem că şi instanţa de apel va vedea lucrurile la fel. Un lucru de care mă bucur cu adevărat din toată această perioadă care şi-a avut tumultul ei este că s-au cernut relaţii de colaborare şi prietenie în urma cărora am rămas împreună doar cu oameni care-mi sunt alături sincer şi pe care eu îi apreciez în mod deosebit, cum ar fi spre exemplu impresarul nostru, Radu Groza, în care am găsit un prieten foarte bun.
Ce vă nemulţumeşte cel mai mult la România de azi?
Lejeritatea de acceptare a non-valorilor şi pasivitatea. De la cele mai mici aspecte ale vieţii noastre şi până la cele decisive. Alegem să nu atragem atenţia cuiva care aruncă mizerii pe jos sau care a sărit rândul la coadă; să facem o treabă de mântuială doar pentru că merg lucrurile şi aşa; să urmărim emisiuni sau spectacole cu diverşi care nu au niciun talent sau din contră – promovează prostia şi ideea că putem reuşi în viaţă chiar dacă nu ştim să facem nimic şi lista ar putea continua.
Considerăm că dacă ne exprimăm nişte opinii pe internet este suficient şi ne-am făcut datoria civică.
În acelaşi timp observ că există şi un val de tineri artişti sau din alte domenii care acţionează concret şi îi felicit pentru acest lucru. Mă regăsesc întru-totul în lupta lor pentru că şi eu am dus-o cu mulţi ani în urmă, dar prin alte mijloace. O fac şi acum de câte ori am ocazia. Nu am ales niciodată calea uşoară nici în viaţa profesională. Sunt multe activităţi sau evenimente pe care le refuz pentru că ele contravin felului în care am înţeles eu să fac carieră, zic eu cu discreţie în măsura în care s-a putut şi cu respect pentru meseria pe care mi-am ales-o.
CV
Primul solist de muzică rock decorat de preşedintele României
Numele: Cristian Alexandru Minculescu
Data şi locul naşterii: 9 ianuarie 1959, Piteşti
Cariera:
Şi-a început cariera în trupa de heavy-metal Harap Alb.
În 9 ianuarie 1980, exact în ziua în care împlinea 21 de ani, a fost cooptat în trupa Iris.
Este şi fondator al trupei Voltaj, alături de care a activat însă numai un an.
Până la revenirea la Iris, în 1985, Minculescu a cîntat alături de Andrei şi Ioana Păunescu în trupa Totuşi, la Cenaclul „Flacăra“.
În 1992, împreună cu Cristi Minculescu, în cadrul festivalului de la Cannes, trupa Iris a ocupat locul II la secţiunea rock şi i-a fost un reportaj ce a fost difuzat pe postul MTV, fiind prima formaţie românească ce a fost difuzată pe celebrul post
În total, Cristi Minculescu a înregistrat alături de Iris 19 CD-uri şi DVD-uri.
Pe 6 octombrie 2007, alături de colegii săi din Iris, a fost decorat de preşedintele României cu Ordinul „Meritul Cultural în Grad de Cavaler“, pentru contribuţia adusă. A fost pentru prima dată când, în România, şeful statului a acordat o astfel de decoraţie unei formaţii de muzică rock.
Locuieşte în: Bucureşti.
Se încarcă comentariile...
