Cum se măsurau pe vremuri cutremurele. Primul instrument a fost un pendul care înregistra mişcarea pe o hârtie cu negru de fum

Echipamente de măsurat cutremurele pe vremuri aflate în muzeul de la Vrîncioaia

Despre existenţa cutremurelor mari există informaţii de mai bine de 500 de ani, din mărturiile lăsate de cei care le-au trăit.

Pământurile României de azi şi mai ales cele vrânceneşti au fost scuturate de cutremure dintotdeauna. Dacă despre cele foarte vechi nu ştim multe lucruri, pe cele din secolul XX le cunoaştem mai bine, datorită cercetătorilor care au lăsat o minuţioasă descriere a acestora.

Pe site-ul oficial al Institutului Naţional pentru Fizica Pământului este redată o istorie a celor mai importante seisme care au lovit ţara noastră, cu date şi cifre exacte privind intensitatea, în ciuda faptului că nu existau aparate de măsurat cutremurul. Spre exemplu, ni se spune că seismul din anul 1802, care a avut loc în ziua 26 octombrie, a fost un cutremur de adâncime, cu o magnitudine de 7,9 grade pe scara Richter, cu epicentrul în zona Vrancea.

A fost cel mai puternic cutremur vrâncean care a fost înregistrat, fiind resimţit din Moscova până în Istanbul. A durat 2 minute şi jumătate, timp în care „mişcările solului semănau cu acelea ale valurilor". Rapoartele vremii indică faptul că au murit atunci patru oameni, fiind rănite câteva sute de persoane. Datele despre cutremurele de acum 200 de ani erau doar simple observaţii, legate de efecte.

Datele nu sunt bazate pe măsurători, ci pe relatări

„Oamenii relatau că s-a prăbuşit o clădire, apoi se introducea o scară de intensitate care nu era bazată pe măsurători, ci pe aceste relatări. România a fost una din ţările cu tradiţie în seismologie. Unul dintre specialişti, Ştefan Hepites, s-a ocupat de primele măsurători şi a fost primul care a făcut un catalog al cutremurelor. Primele instrumente de măsurare a intensităţii cutremurelor au apărut spre sfârşitul secolului XIX, în Germania. La Bucureşti măsurători s-au făcut prin 1895, dar era aparatură rudimentară. Primele măsurători s-au făcut cu nişte pendule destul de mari, introduse în pământ, iar când se mişca solul se înregistra mişcarea pământului pe o hârtie cu negru de fum. Deci cutremurele de la 1800 sunt bazate pe datele relatate atunci, însă cu siguranţă că, dacă ar fi fost aparatele de astăzi, cu certitudine altele erau datele istorice. Nu trebuie însă minimalizate aceste date, chiar dacă nu sunt bazate pe măsurători tehnice”, este de părere specialistul Mircea Radulian, director ştiinţific Institutul Naţional pentru Fizica Pământului.

Fizicianul şi meteorologul român Ştefan Hepites  a fost primul care a înfiinţat o staţie seismică pe dealul Filaret. Pe baza datelor de la staţie, a publicat anual "Registrul de cutremure" şi a elaborat prima listă a vechilor seisme înregistrate pe pământ românesc.

„La 1892, la Observatorul de la Filaret aveam diferite sismoscoape şi sismometre care înregistrau atât mişcări macrosismice, cât şi cele microsismice, acestea din urmă neputându-se percepe fără instrumente foarte delicate, oricât de mare ar fi atenţiunea observatorilor. În curând vom instala şi o pereche de pendule orizontale care devin din ce în ce mai necesare. Observatoarele seismologice instalate de câţiva ani în Italia şi Japonia, ţările clasice ale cutremurelor de pământ şi cele care au început a funcţiona şi în regiunile mai puţin supuse acestor cataclisme, au demonstrat că scoarţa globului se găseşte supusă unor mişcări cu totul complicate care trebuie negreşit descurcate, hotărându-li-se originea care le produce”, scria Ştefan Hepites în materialele publicate în cartea despre seismografia României.

Declinomotru, balanţă, pendul şi bifilar

Acesta relatează şi cum funcţionau aceste aparate. Astfel, aflăm că în 1901, pe 31 martie, la ora 9 şi 12 minute, „România a fost zguduită de un cutremur de pământ destul de lung, dar nu extraordinar de tare. La Bucureşti, durata sa, bine constatată, a fost de 59 secunde şi intensitate între gradele V şi VI, ale scării Rossi-Forel (n.a. prima scară care măsura intensitatea unui cutremur a fost introdusa spre sfârşitul secolului XIX). Nicăieri în ţară intensitatea nu a trecut de gradul VIII care a fost constatată în câteva localităţi din Dobrogea. În Moldova de Sus, în districtele Roman, Neamţ, Iaşi, Suceava şi Botoşani zguduitura nu a fost observată. Toate instrumentele magnetice înregistratoare în mod fotografic din observatorul nostru au înregistrat zdruncinătura: declinomotrul şi balanţa la 9 şi 11 minute, bifilarul a încetat a nu mai trage curba, din cauza prea marei sale deviaţiuni”, se arată în relatare.

După 1900, omenirea a început să evolueze din acest punct de vedere, apărând alte tipuri de măsurători.

În 1902 seismograful Giusepe Mercalli a definit scara de măsură a intensităţii cutremurelor, luând în considerare daunele la clădiri, măsură care este folosită şi astăzi.

Abia în 1935 Charles Richter, cu sistemul său de măsură, a revoluţionat sistemul, după ce a studiat cutremurele din sudul Californiei. Scara Richter a devenit cea mai utilizată metodă de evaluare a mărimii cutremurelor.

În România, Gheorghe Demetrescu a pus în funcţiune primul seismograf, în 1935, la staţia Bucureşti, iar după cutremurul din 1940 s-au pus bazele mai multor staţii, printre care şi cele de la Focşani şi Vrîncioaia.

După cutremurul major din 4 martie 1977, România a primit un ajutor constând din  aparatură seismică şi asistenţă din partea Statelor Unite ale Americii, în cadrul Programului  Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare.

Aparatura, modernă pentru acele vremuri, a fost instalată în vederea monitorizării activităţii seismice din zona Vrancea, iar după 1990 măsurătorile au început să se facă digital.