A murit comandorul Mihai Chiriţă. A preferat să rămână închis în lagărul sovietic decât să trădeze şi să se înscrie în divizia „Horea, Cloşca şi Crişan“

Comandorul Mihai Chiriţă, unul dintre ofiţerii români care au ajuns prizonieri în lagărul sovietic de la Oranki în anul 1944, a murit vineri, 26 ianuarie, la vârsta de 103 ani.

După 23 august 1944, sovieticii au confiscat navele româneşti, iar militarii de frunte au fost trimişi în lagăre. Unii au trădat şi s-au înscris în divizia „Horia, Cloşca şi Crişan“, formată  în U.R.S.S. din prizonieri de război români, care au trecut de partea inamicului şi comunişti români refugiaţi în U.R.S.S. Comandorul Mihai Chiriţă a rezistat eroic şi a preferat să stea în lagărul din Oranki şi nu a trădat. 

Comandorul Mihai Chiriţă s-a născut pe 10 august 1914, în comuna Bistreţ, judeţul Dolj. În vara anului 1940, era îmbarcat pe monitorul „Ardeal“, în zona Silistra-Ostrov. Cu câteva zile înainte de căderea Basarabiei (27 iunie), Molotov venise în vizită de la Moscova. „Am primit ordin să încetăm orice activitate şi să venim pe braţul Chilia. Monitorului «Ardeal» i-a revenit portul Reni.

La Reni, am fost trimis cu o mitralieră ca să fac siguranţa şoselei Galaţi-Reni-Bolgrad, de-a lungul căreia avea loc un exod de negustori evrei din Galaţi. Părăseam Basarabia, teritoriu bogat, de la Ştefan cel Mare, cu durerea în suflet. România, constrânsă de prietenii Axei, a trebuit să cedeze şi Cadrilaterul. Pentru marină, pierderea era importantă, chiar foarte importantă. Pierdeam Balcicul, singurul adăpost pentru nave în caz de furtună, castelul cu inima Reginei Maria, şi Cavarna, cu Coasta de Aramă. Şi nu aveau să fie ultimele pierderi. Avea să urmeze războiul cu toate consecinţele lui nefaste“, povestestea ofiţerul.

Începutul dezastrului

Şi nu avea să se înşele. În anul 1944, era ofiţer secund pe monitorul I.C.Brătianu, navă pe care, în lipsa comandantului bolnav, a comandant-o în ultima decadă a lunii august. După anunţarea armistiţiului de către regele Mihai, li s-a ordonat ca atât navele, cât şi trupele de uscat să rămână pe braţul Chilia, fără să se împotrivească trupelor sovietice. Trei zile mai târziu, i s-a cerut flotei române să se predea ruşilor. În ziua de 27 august, conform ordinelor superioare, s-a pus la dispoziţia amiralului sovietic Gorşkov, cu monitorul şi echipajul. Peste câteva zile, ofiţerii români de marină de la Dunăre au fost arestaţi de către trupele sovietice aliate.

Aproape de „Învierea“ lui Tolstoi

„Pe 1 septembrie, orele 4.00, monitorul este luat cu asalt de către vedetele sovietice. Suntem făcuţi prizonieri fără a fi opus vreo rezistenţă“, îşi aminteşte Chiriţă. A urmat odiseea gulagului sovietic: „Le-a fost dat ofiţerilor români, ca în marea lor majoritate (6.000 după căderea Stalingradului), să fie închişi în incinta mănăstirii de la Oranki, localitate rurală situate la distanţă de 60 de kilometri de oraşul Maxim Gorki. Regiunea constă într-un teren deluros şi păduros, presărat cu câteva mlaştini şi cunoscut cu numele de Volga de Jos. O legendă care circula printre prizonierii români spunea că prin apropiere s-a aflat moşia Cantemirofka, pe care Petru cel Mare o dăruise fiicei domnitorului moldovean Dimitrie Cantemir, Maria, după ce aceasta a fost expulzată de la curte de către ţarină. Se ştie că într-una dintre chiliile mănăstirii, Lev N. Tolstoi a scris romanul «Învierea», inspirându-se din tabloul aflat în biserica mare“.

Ofiţeri români înhămaţi

Mihai Chiriţă şi alţi ofiţeri români au ajuns la Odessa într-un vagon şi, după triere, a ajuns alături de 30 de ofiţeri în lagărul de la mănăstirea Oranki, unde au stat în bordeie îngropate pe jumătate în pământ, au dormit pe scânduri şi au trăit laolaltă cu ploşniţele. „Stranie închisoare împrejmuită cu câteva rânduri de sârmă ghimpată (n.r. - Convenţia de la Haga prevedea ca ofiţerii să nu fie închişi). Şocul pentru noi avea să-l constituie apariţia din pădure a unui convoi de căruţe încărcate cu lemne, trase de către ofiţeri români înhămaţi“, descria el cele văzute.

Tânărul locotenent Mihai Chiriţă avea să rămână marcat pentru totdeauna de cele trăite în lagăr: „Nu a existat o zi din cele 1350 petrecute în lagăr în care să nu îmi fie foame. Veşnic aceleaşi cereale, cartofi şi varză“. Primeau suplimente doar dacă acceptau să lucreze voluntari la tăiatul lemnelor la pădure sau la colhozuri, la ţară. De medicamente nu putea fi vorba. O singură dată a auzit în lagăr de vitamina C, pentru tratarea orbului găinilor.

Lecţiile din lagăr

Prizonierii şi-au confecţionat în lagăr instrumente muzicale din lemn de brad. Fiind cu toţii oameni culţi, au început să ţină conferinţe pe diverse teme. „Personal, am făcut o descriere a tipurilor de nave de luptă care alcătuiau flotele de război contemporane. Date despre flota italiană mi-a furnizat însuşi generalul italian. De asemenea, am reprodus din memorie cursul de navigaţie de la Şcoala Navală, dar mai întâi a trebuit să reconstitui formulele de trigonometrie sferică“, îşi amintea ofiţerul.

Un colonel german, ofiţer de artilierie, care participase la celebra bătălie dintre flota germană şi cea engleză de la Jutlanda, în 1915, a povestit călătoria în jurul lumii cu un velier navă-şcoală în 19 episoade. Matematicienii, juriştii, fizicienii, chimiştii şi militarii de carieră dădeau lecţii la cerere. „Eu am ţinut conferinţe în limba franceză la unguri. De asemenea, dădeam lecţii de limbă engleză unor români. În plus, asistam la conferinţe în limba germane. Apoi am învăţat limba rusă cu ajutorul unui abecedar, încât după câteva luni citeam ziarul «Izvestia»“, mai spunea Mihai Chiriţă.

Curs de navigaţie pe foiţe de mesteacăn

În timpul cât a stat în lagăr, ofiţerul a scris un curs de navigaţie pe foiţe de mesteacăn. La plecarea din lagăr, l-a lăsat unor prieteni unguri, pentru că nu au avut voie să ia cu el niciun petic de hârtie. În prezent, spune rectorul Vergil Chiţac, studenţii de la Academia Navală Mircea cel Bătrân din Constanţa învaţă tainele marinăriei după un volum inspirit din cursul de navigaţie scris de Mihai Chiriţă. 

Peripeţiile românului nu s-au sfârşit aici. Războiul s-a încheiat, dar prizonierii au rămas mai departe în lagăr. La 7 februarie 1947, s-a semnat la Paris tratatul de pace dintre România şi Puterile aliate, care prevedea repatrierea prizonierilor de război „cât mai repede posibil“. Dar ei nu aveau de unde să ştie. Disperaţi, au apelat la o ultimă soluţie: greva foamei pe timp nelimitat, până când primul dintre ei va muri. Pentru a nu fi demascaţi iniţiatorii, s-a convenit ca fiecare prizonier grevist să ceară în scris conducerii lagărului data repatrierii. După trei zile de grevă, câţiva au leşinat prin barăci. A patra zi, generalul Vladimirov a venit în lagăr cu vestea cea mare: guvernul sovietic i-a asigurat că, până la 1 iulie 1948, toţi prizonierii români aflaţi în Uniunea Sovietică vor fi repatriaţi.

„În noaptea de 1 spre 2 mai 1948 a venit şi învierea noastră, unii fiind daţi morţi în ţară încă din perioada 1941-1943“, scria despre acea zi ofiţerul. Drumul la întoarcere a fost la fel de lung şi de chinuitor, cu singura deosebire că uşa bou-vagonului rămânea deschisă. 

În anul 1953, Mihai Chiriţă a fost concentrat şi încadrat la Şcoala Militară de Marină, ca profesor de navigaţie şi astronomie, iar în anul 1954 a fost numit şeful catedrei de astronomie nautică, aparate electrice de navigaţie şi hidrometeorologie. În această perioadă a redactat un manual de astronomie nautică, pe baza notelor scrise în lagăr pe foiţele de mesteacăn. În anul 1960 a fost lăsat la vatră şi s-a stabilit în Bucureşti, lucrând în cadrul Ministerului Transporturilor şi Telecomunicaţiilor, ca bibliotecar-traducător, iar din anul 1965 până la pensionare în anul 1977, ca inspector şef de port la brevetarea personalului navigant în cadrul Inspectoratului Navigaţiei Civile.