INTERVIU Regizorul ceh Jiří Menzel:    „În faţa camerei se vor consuma, indirect, acte sexuale şi omoruri“

Regizorul ceh Jiří Menzel, premiat cu Oscar în 1967, consideră că filmele moderne se degradează prin violenţă şi sex şi subliniază că  nu a dorit niciodată să-şi umilească publicul prin vulgaritate Jiří Menzel (75 de ani), renumitul regizor ceh de filme şi de piese de teatru, în acelaşi timp actor şi scenarist, este cunoscut pentru faptul că în peliculele sale umorul şi ironia sunt la ele acasă.

„Pe mine mă plictisesc filmele serioase. Vreau ca lumea să iasă cu sufletul uşor din sala de cinema“, spune el. Regizorul a fost invitat, la sfârşitul săptămânii trecute, la Festivalul Internaţional de Film Transilvania de la Cluj (TIFF), unde i s-a acordat un Premiu pentru Întreaga Carieră. Pus pe glumă, cehul nu s-a dezminţit nici la festivitatea de decernare a premiilor TIFF, când, după ce a luat statueta de la Tudor Giurgiu, a schiţat un gest jucăuş prin care simula că îl loveşte cu piciorul peste fund pe directorul TIFF, la fel ca în comediile cu „Stan şi Bran“. Născut în 1938, Jiří Menzel şi-a adjudecat la 29 de ani, în 1967, un Oscar cu primul său lungmetraj, „Trenuri bine păzite“. În 1990 a cucerit şi un Urs de Aur cu un film interzis de comunişti, „Ciocârlii pe sârmă“ (1969). A cunoscut cenzura impusă de comunişti, el fiind unul dintre primii regizori de film cărora li s-a interzis să mai facă lungmetraje.

În peliculele sale, Menzel s-a inspirat din cărţile scriitorilor cehi precum Bohumil Hrabal şi Vladislav Vancura. Face parte din Noul Val (1958-1962) care a revoluţionat filmul în Cehoslovacia alături de regizori alături de Miloš Forman, Vojtech Jasný, Ján Kadár, Vera Chytilová şi Jan Nemec. Este prie-ten cu scriitorul Milan Kundera, care i-a fost profesor în facultate.
Nu se prea uită la televizor, la filme, doar la trailere şi preferă filmele lui Woody Allen. Regizorul ceh a acordat un interviu pentru „Weekend Adevărul“ în care a vorbit despre cenzură, despre amintirile plăcute pe care le are cu profesorul şi prietenul său Milan Kundera, dar şi despre trista imagine a tancurilor ruseşti care au intrat în Praga în 1968. „Nu sunt ahtiat după succes“, a subliniat regizorul ceh, deşi filmele pe care le-a regizat şi în care a jucat au cunoscut din plin gustul succesului.

„Weekend Adevărul“: Cu ce impresii aţi rămas de la Festivalul Internaţio-nal de Film Transilvania, unde vi s-a acordat un premiu pentru întreaga carieră?
Jirí Menzel: Am auzit de festival că e la acelaşi nivel cu cel de la Karlovy Vary şi mi-a plăcut că am văzut mulţi tineri la filmul meu. Prezenţa lor la filmul meu de ieri (n.r. – vineri, 7 iunie) este o recunoaştere, poate mai importantă decât premiul de azi (n.r. – sâmbătă, 8 iunie). Premiul face bine egoului meu.
Sunteţi şi regizor de teatru, nu doar de film. Care dintre cele două profesii vă aduce mai mari satisfacţii?
Depinde de cine plăteşte mai bine. E greu de spus care îmi place mai mult. Dar nu am curajul să-i spun cuiva: «Dă-mi bani să fac un film!». Iniţial, am vrut să fac numai teatru, dar nu m-au acceptat la şcoala de teatru pentru că nu aveam talent suficient. Ca atare, m-am dus la televiziune, că mi-am spus că acolo nu vor avea atât de multe pretenţii asupra talentului meu… Dar, pentru că la acea şcoală nu am aflat prea multe despre televiziune, profesorul meu Vávra (n.r. – Otakar Vávra) m-a învăţat foarte bine să fac film. Colegii mei care erau la secţia de teatru ştiau că îmi place foarte mult şi m-au invitat să regizez şi piese de teatru. Ca atare, de atunci, când fac teatru mă odihnesc din a regiza filme şi când fac filme mă odihnesc din a regiza teatru. Deşi la teatru este o muncă mai prost plătită, este una plăcută pentru că lucrez cu oameni. Mie îmi plac actorii şi lucrez cu plăcere cu ei. La film, acea muncă cu actorii este puţin îngreunată de tehnica prezentă în jurul lor. În schimb, la film sunt mai bine plătit.

„Nu vreau să LE creez depresii oamenilor“

Care sunt filmele care v-au marcat şi v-au fost în oarecare măsură un model?
Mi-au plăcut filmele lui Jean Renoir şi René Claire şi multe alte filme pe care le-am văzut ca student. Mă plictisesc filmele serioase, grave. Atunci când te întâlneşti cu un om, trebuie să ştii dacă reacţiile tale îl vor răni, jigni sau, dimpotrivă, îi vor crea o stare de bine. Iar eu, în filme, în primul rând, nu am vrut şi nu vreau să le creez depresii oamenilor. Nu am vrut să-i umilesc arătându-le ceva care ar fi de neînţeles pentru ei, nici să-i umilesc prin vulgaritate, nici să le trezesc acele dorinţe de criminalitate. Am vrut să plece cu un suflet uşor de la cinematograf şi acel film să însemne un catharsis pentru ei, nu depresie. Ador umorul. Când lipseşte zâmbetul, acel film devine plictisitor. Nici cele mai mari tragedii ale lumii nu sunt lipsite de puţin umor. Nu îmi place să mă plictisesc, îmi plac filmele în care oamenii râd.

Am trăit împreună cu Milan Kundera  multe situaţii frumoase, în special perioada când nici el nu putea să publice, nici eu nu aveam voie să fac filme. Şi asta ne-a apropiat.  Jiří Menzel, regizor

Acum, la ce filme vă uitaţi?
Nu mă uit la televizor, nici la prea multe filme, văd doar trailerele. Mai bine mă uit la filmele lui Woody Allen. Ceea ce mă interesează este că în Cehia au apărut nişte filme de lungmetraj, documentare, care prezintă situaţii reale la noi, în ţară, şi nu au subiecte atât de banale ca filmele artistice. La astea mă uit.

Aţi prins o perioadă foarte lungă de activitate, cu diverse tehnologii. Acum se fac filme
digitale...
Pentru mine e o mare diferenţă. Noua tehnologie face ca rezultatele să fie mult mai interesante, inclusiv la partea de editare a filmului, pentru că, precum ştiţi, materia primă pentru un film este foarte scumpă şi de-asta, practic, întreaga lume se îndepărtează de vechile tehnologii.Cred că ar fi păcat să turnăm filme pe vechea tehnologie numai din cauze de sentimentalism. Am doar o muncă. Trebuie să o fac cât mai bine posibil. Filmul ca entertainment (n.r. – divertisment) pentru familie nu va mai exista. Azi puteţi face un film de lungmetraj cu telefonul dumneavoastră şi nu îl veţi găsi mâine la cinema.

Lupta cu cenzura comunistă

Comuniştii v-au interzis filmul „Ciocârlii pe sârmă“ deoarece prezenta adevărata natură a „democraţiei“ din Cehoslovacia anilor ’50. Filmul a luat, în 1990, Ursul de Aur la Festivalul de Film de la Berlin. Ce alte conflicte aţi avut cu regimul de dinainte de 1990?

Conflicte prea mari nu am avut. La unele filme erau mici modificări după aceea, să zicem că un funcţionar nu avea voie să meargă într-o anumită maşină de categorie superioară, ci doar într-una de categorie inferioară. Când mi-au interzis să mai fac filme am fost enervat, ca orice altă persoană din Cehia. A fost o onoare pentru mine că lungmetrajul a fost interzis deoarece a păţit asta alături de alte filme bune din Cehia.

Când lipseşte zâmbetul, acel film devine plictisitor. Nici cele mai mari tragedii ale lumii nu sunt lipsite de puţin umor. Nu îmi place să mă plictisesc, îmi plac filmele în care oamenii râd. Jiří Menzel, regizor

Cum vedeţi dumneavoastră ideea de cenzură?
Cenzura există de când există cultură, cenzura există în diverse forme. Există şi în ziua de azi, de exemplu filmele pe care nu au voie să le vadă copiii. Însă, în primul rând, cenzură trebuie să aibă fiecare dintre noi în el însuşi. Trebuie să ştie ce trebuie să facă, ce să spună astfel încât să nu îl jignească pe celălalt. De aceea, se spune că acea lipsă a cenzurii duce la faptul că mulţi oameni au înţeles că prin libertatea de exprimare pot face absolut tot ceea ce doresc. Erau vremuri când săruturile nu aveau voie să fie mai lungi de două secunde sau când patul conjugal trebuia să fie despărţit de o noptieră, să nu fie scene brutale în film. Şi, cu toate acestea, au apărut filme bune. Acum, din păcate, putem să arătăm  în filme cum se bagă un cuţit în stomacul cuiva sau cum cineva îşi dă jos chiloţii, pantalonii şi imediat acel film devine mai interesant. La cum se dezvoltă cinematografia, cred că în curând nu o să mai fie îndeajuns să vedem doar cum se bagă un cuţit în stomac, ci vom avea nevoie de o drujbă, să se vadă cum o drujbă se bagă în stomac pentru că atunci, cu siguranţă, sângele ar curge mult mai mult. Să-ţi dai jos pantalonii nu o să mai fie suficient şi probabil se va filma ce urmează după ce îţi dai jos pantalonii şi, cu siguranţă, unor oameni nu li se va părea nici asta suficient. Şi în faţa camerei probabil deja se vor consuma, indirect, acte sexuale şi omoruri. Eu nu aştept aceste filme. Şi nu ştiu ce ar putea veni după acestea.

FOTO Tudor Giurgiu pe scena TIFF, înmânându-i Premiul pentru Întreaga Carieră lui Jiří Menzel

Dialoguri cu Kundera despre putreziciune

Aveţi o relaţie specială cu scriitorul Milan Kundera. Povestiţi-ne o amintire amuzantă cu cel care v-a devenit prieten.
Am trăit împreună multe situaţii frumoase, în special perioada când nici el nu putea să publice, nici eu nu aveam voie să fac filme. Şi asta ne-a apropiat. Milan Kundera mi-a fost profesor la Facultatea de Film şi cred că mi-e bun prieten. Când am fost în vizită la Paris, la el, ştiam deja că a refuzat şi refuză să se facă filme după operele sale. Cu toate acestea, în Cehia, au apărut trei filme frumoase inspirate de romanele lui, însă când s-a făcut unul american după o operă de-a sa, a spus că nu mai doreşte să se mai facă vreun astfel de film. Eu l-am întrebat: „Nu mi-ai da voie nici mie?“. Mi-a răspuns: „Nici măcar ţie nu ţi-aş permite!“. „Bine, atunci, aştept până vei muri, până vei putrezi“, l-am avertizat. Iar el mi-a replicat printr-o propoziţie pe care o invidiez şi pe care mi-aş dori să o pot spune şi eu cuiva: „Eu deja nu mai putrezesc!“.

Acum, din păcate, putem să arătăm în filme cum se bagă un cuţit în stomacul cuiva sau cum cineva îşi dă jos chiloţii, pantalonii şi imediat acel film devine mai interesant. Jiří Menzel, regizor

Cum era profesorul Milan Kundera?
El ne preda şi ne dădea şi note. Când aveam examen, întotdeauna ne invita la o cafenea, ne omenea, vorbea şi apoi ne cerea carnetele de note. Şi, cum stăteam toţi în jurul mesei, primul primea 10, al doilea 10 minus, al treilea 10, al patrulea 10 minus şi tot aşa până ajungea la mine. Nu îmi aduc aminte cât luam, dar nu conta pentru mine. Eram un student mai slab. 

FOTO Jiří Menzel cu Tudor Giurgiu (stânga) şi Jiří Sitler (dreapta), ambasadorul Republicii Cehe în România

Aţi făcut două ecranizări după cărţile lui Vladislav Vancura. La un an după fiecare film s-au petrecut lucruri pe care pelicula dumneavoastră le preconiza. Mai are Vancura vreo carte pe care doriţi să o ecranizaţi şi vă abţineţi de teama a ce s-ar putea întâmpla?
Nu, nu aş mai face vreun film după opera lui Vladislav Vancura pentru că atunci când am făcut „Vară capricioasă“, în 1967, un an după aceea a fost ’68 şi a avut loc, pe bune, acea vară capricioasă la Praga, foarte nefericită pentru că au intrat tancurile ruseşti în ţară. În ’87 am mai făcut un film după romanul lui Vancura, „Sfârşitul vremurilor vechi“, iar la doi ani după aceea s-au sfârşit „vremurile vechi“ pentru că a venit noiembrie 1989. De aceea nu mai vreau să mai fac vreun film după vreun roman al acestui scriitor. Cartea care mi-a atras atenţia este „Câmp de bătălie“ şi mi-e cam frică ce ar urma anul următor după ce aş face un film despre un câmp de luptă. Nu vreau să creez un război în Europa...  

În România, puţini oameni merg la cinema să vadă filme româneşti. Le preferă pe cele americane. Merg cehii la filmele autohtone?
La noi, totuşi, situaţia este mai bună, avem cineaşti care nu se gândesc doar la binele lor, ca profesiune, ci şi la spectatori. Principiul meu este ca atunci când fac un film să-mi pun întrebarea: persoana care stă în casa de lângă mine, vatmanul care conduce tramvaiul sau vânzătoarea de la magazinul de unde îmi cumpăr lapte ar merge la filmul meu? Nu vreau să vorbesc despre regizorii români sau despre filmele româneşti, însă cred că acel număr mic de spectatori e din cauză că regizorii nu gândesc aşa. Lucrurile stau aşa. Câteodată vine câte o mare stea de cinema la Praga şi totdeauna i se pune aceeaşi întrebare: „Pe cine cunoaşte din filmul ceh?“. Şi întotdeauna se dau nişte răspunsuri în doi peri şi, întotdeauna, urmăresc transcrierea acestor interviuri în presă. Şi tot timpul răspunsul, din transcrieri, este Miloš Forman, deci niciodată nu se zice despre mine…

Acest articol a fost publicat în Weekend „Adevărul“.