Povestea legendarei paraşute militare româneşti BG7M. Saltul uluitor, rămas în istorie, al generalului care a inventat-o

A ieşit din dotarea armatei, însă rămâne o legendă. Paraşuta militară BG7M l-a adus la sol pe inventatorul ei, generalul Grigore Baştan, de la 10.000 de metri înălţime, recordul nefiind depăşit până astăzi.

Paraşutele româneşti inventate şi brevetate de generalul Grigore Baştan au intrat în dotarea trupelor de paraşutişti din armata română la începutul anilor ’70. 

BG7M era de o siguranţă absolută, prevăzută cu un sistem de largare, ceea ce-i permitea paraşutistului să rezolve incidente neprevăzute atât în aer, cât şi la aterizare. Dacă apăreau astfel de probleme, militarul ghinionist avea la dispoziţie paraşuta de rezervă, cea de siguranţă, botezată BG3M.  

BG reprezintă iniţialele inventatorului, Baştan Grigore. BG7M are trei fante care permit pilotarea cu uşurinţă pentru a asigura o aterizare în condiţii bune. Această paraşută poate aduce la sol, în siguranţă, peste 150 de kilograme, însemnând personalul paraşutist militar, container cu muniţie, armament, alimente. Cu BG7M pot fi executate lansări de dificultate pe apă, ziua şi noaptea, în munţi şi păduri, pe ploaie sau ninsoare, indiferent de condiţiile meteo.

Primul general paraşutist din Armata Română

Generalul Grigore Baştan este considerat părintele paraşutiştilor militari români. Pe lângă meritele de a reforma această armă de elită, Baştan a devenit un reper în istoria paraşutiştilor. Este primul general paraşutist din Armata Română.

Prin decretul din 7 mai 1971 al Consiliului de Stat al Republicii Populare Române, i s-a acordat gradul de general maior, ca recunoaştere de către statul român a realizărilor sale. De numele lui Grigore Baştan sunt legate apariţia, dezvoltarea, organizarea şi pregătirea trupelor de paraşutişti, stabilirea unor recorduri militare şi activitatea de inventator al unor tipuri de paraşute aflate în dotarea trupelor de paraşutişti.

Proiectul noii paraşute româneşti destinate militarilor români a început în anii ’60, pe vremea în care Grigore Baştan comanda unitatea de paraşutişti din Buzău, UM 01847. Îi avea în subordine pe cei mai experimentaţi luptători ai Armatei.  

În acea perioadă, exista un singur regiment de paraşutişti cu care ostaşii români efectuau aplicaţii. Trupele de desant asigurau misiunile cele mai dificile ale exerciţiilor: aveau sarcina să creeze diversiune, să execute acţiuni subversive, pentru a testa starea de vigilenţă şi reacţia celorlalte categorii de arme. Cu fiecare intervenţie pe care o realizau în poligoane, devenea din ce în ce mai clar că paraşutiştii au nevoie de echipamente mult mai performante. 

„Vestea că vin paraşutiştii, vin baştanii cum erau supranumiţi, speria pe orice comandant, pentru că ajunseseră un etalon al armatei. La un moment dat, tata şi-a dat seama că dezvoltarea paraşutiştilor militari trebuie să se ridice la alt nivel calitativ. De exemplu, săreau cu aruncătorul de 80 de milimetri, deci trebuiau nişte paraşute care să realizeze gruparea atât în aer, cât şi la sol, pentru că nu putea să aterizeze placa unui aruncător la trei kilometri de ţeavă. Totul trebuia adus pe o suprafaţă în care aceste piese să fie asamblate în 30 de minute şi să execute foc. Toată problematica asta nu se putea face decât cu un nou tip de paraşută“, spune Marius Baştan, fiul generalului Grigore Baştan.

Cum se naşte o paraşută

Paraşutiştii aveau în dotare din 1951 paraşute tip „Aurel Vlaicu“, cu care se efectuau lansări de la altitudinea de 1.000 de metri din avioane Junkers Ju-52, ce nu depăşeau viteza de 260 de km/h.  Fuseseră înzestraţi apoi, în 1952, cu paraşute de personal TP5, superioare primelor, deoarece aveau stabilitate mai mare la coborâre, şoc dinamic la deschidere diminuat, pentru că deschiderea era progresivă, şi viteză la aterizare acceptabilă, atât timp cât militarul nu avea mult armament asupra sa.

Aceasta fusese realizată de colonelul Ion Tetcu, inspector paraşutist, şi de inginerul Pascal, pe baza unei  documentaţii sovietice. De la o astfel de paraşută, de concepţie sovietică, a pornit invenţia lui Grigore Baştan şi echipa sa de la UM 01847 din Buzău.  

„În 1963, perfecţionarea tehnicii de paraşutare impunea mai multe aspecte. Paraşuta trebuia să aducă la sol o greutate mai mare, luptătorul plus tehnica din înzestrare, cu viteză de aterizare optimă, până la cinci metri pe secundă. Apoi era problema ieşirii militarului în spaţiu de la bordul aeronavelor mai noi, care depăşeau 200 km/h. Paraşuta lui Baştan provine din vechea paraşută TP5, care avea o voalură pătrată. Pentru că nu avea la dispoziţie nici şabloane, nici material, echipa de lucru a luat-o băbeşte, pentru a-i da o formă rutundă. A eliminat două panouri din spate, două panouri din faţă, i-a dat altă suprafaţă portantă, a decupat apoi fantele, care ajută să aibă viteză de deplasare foarte mare, să treacă şi peste obstacole“, spune Marius Baştan, fiul generalului Grigore Baştan.   

În anul 1968, prototipul noii paraşute era gata să intre în probe. Au urmat multe discuţii şi memorii către conducerea Armatei, pentru că nu mulţi din conducere pricepeau îmbunătăţirile în partea de aerodinamică a paraşutei, la viteza de deplasare pe orizontală, noile posibilităţi de manevră stânga şi dreapta, capacităţile de transport mai ridicate a tehnicii de atunci, care era din ce în ce mai grea.

„Din 1968 au început să execute paraşutări cu manechin şi cu tot ce înseamnă uzanţa trecerii paraşutei spre zona de omologare, care nu era simplă deloc, în condiţii destul de dure şi care trebuiau să respecte regulile tehnicii militare. Prototipul a fost făcut de tatăl meu împreună cu maistrul militar Ispăşoiu Gheorghe, salariaţii civil Avrigeanu Maria şi Isceanu Maria în atelierul unităţii din Buzău, unde se află şi acum atelierul tehnic de paraşute, dotat cu maşini de cusut. După aprobările de trecere a prototipului au urmat paraşutări de încercare începând cu autorul, care pe parcurs a operat câteva perfecţionări“, declară Marius Baştan.

În 1973, militarii Regimentului 60 Desant - Paraşutare au desfăşurat programul de omologare prin salturi a completului de paraşute militare BG7M şi BG3M. Acestea au fost apreciate de paraşutiştii militari mai ales pentru că eliminau riscul accidentării prin târâre, după aterizare. Acest lucru se realiza cu ajutorul dispozitivului de largare, inexistent la vechea paraşută.

„BG7M a adus un plus de siguranţă, prin cădere mai lină, dar şi introducerea dispozitivului de largare care avea să salveze multe vieţi. Este în formă de T şi reprezintă mecanismul ce leagă partea cu suspantele voalurii de chinga de pe sistemul de acroşare pe corp. După aterizare, paraşutistul trăgea manşonul sistemului de largare, desprindea mănunchiul de suspante iar voalura se desumfla astfel că omul nu mai era târât. Până atunci erau incidente grave, arsuri profunde, iar acest dispozitiv de largare a eliminat acest risc. Înainte, la paraşuta TP5, nu se putea larga şi, cel mai important, nu exista siguranţa, precum BG3M“, susţine fiul lui Grigore Baştan.

De ce a fost scoasă din uz BG7M

Completul format din paraşuta principală, BG7M, şi cea de siguranţă, BG3M, a fost trei decenii în dotarea paraşutiştilor români, iar înlocuirea lui, la un deceniu după Revoluţie, a fost nejustificată, spune urmaşul inventatorului. 

„Când s-a venit cu altă tactică s-a spus că trebuie să se sară de la 400 de metri, cu deschidere instantanee a paraşutei. Dar, cu o mică intervenţie, se putea sări şi cu BG7M de la acea altitudine. Când ieşi stabilizat, ţii de cordul pe care ţi-l dă instructorul, după care îl duci pe cablu până la capătul trapei. Deci cordul acela trebuia lungit cu câţiva metri ca să permită distanţarea de avion, atât. Eu sunt inginer de aviaţie, dar nimeni nu a venit să îmi propună să discutăm, să simulăm în tunelul aerodinamic. Tot capitolul Baştan s-a întrerupt brusc. 

S-au fabricat până într-un million de paraşute. După ce au fost scoase din dotarea paraşutiştilor, au fost arse, le-au dat foc. Le-am spus să pună măcar 200 deoparte, dar degeaba. Aşa de porniţi au fost aceşti oameni încât le-au distrus, au luat fierul din ele, componentele şi nu ştiu dacă au mai rămas câteva“, spune cu regret Marius Baştan. 

Cum a pregătit generalul Grigore Baştan saltul de la 10.000 de metri

La 20 august 1970, generalul Grigore Baştan, comandant în acel moment al trupelor de Paraşutişti şi locţiitor pentru Paraşutişti al Comandantului Aviaţiei Militare, a stabilit un record naţional de paraşutare din avion cu echipament militar, care a rămas neatins până în zilele noastre. 

Grigore Baştan a efectuat o paraşutare de la altitudinea de 10.000 de metri cu 7.000 de metri cădere liberă cu completul de paraşute BG7M şi BG3M care, începând de atunci, a echipat unităţile de paraşutişti din Sistemul Naţional de Apărare. Când Grigore Baştan a acceptat provocarea vieţii sale avea 47 de ani. A fost răspunsul la provocarea făcută de primul instructor de paraşutism, Traian Demetrescu, al cărui record de înălţime era de 7.110 metri. Pregătirea în sine a durat 11 luni şi 20 de zile. Decolarea a avut loc de la Baza Aeriană Otopeni.

„Ca să aterizeze pe aerodromul din Buzău, a sărit cam de la jumătatea distanţei dintre Buzău şi Râmnicu Sărat. A înaintat vreo 15 kilometri pentru că erau curenţii de aer, atracţia pământului. El a demonstrat că prin salturi de la mari înălţimi pot fi infiltraţi doi, trei paraşutişti bine pregătiţi în spatele inamicului. Acolo locatoarele prind, dar cu avioane invizibile pot fi executate asemenea paraşutări doar cu o paraşută care să te ajute. El a demonstrat că paraşuta pe care a gândit-o şi după aceea a construit-o este capabilă de aceste manevre tactice de care atunci au fost surprinse toate armatele, nu una“, povesteşte Marius Baştan (foto jos), fiul generalului, într-o revistă militară.

Zborul avea să fie unul plin de încercări. Tensiunile au apărut din timpul deplasării pe traiectul de zbor Bucureşti - Buzău - Bacău - Buzău. După altitudinea de 5.000 de metri, temperatura în interiorul aeronavei a început să scadă, suficient pentru a simţi frigul, întrucât aparatul nu era prevăzut cu instalaţie de climatizare. 

Combinezonul sfâşiat de ace de gheaţă

Faptul că de la 8.000 până la 10.000 metri ascensiunea nu a mai fost cea prevăzută la pregătire a determinat surpriza, anume că butelia de oxigen s-a golit. Norocul a făcut ca inginerul de bord, căpitanul Bejan Florin, care supraveghea zborul, să observe starea în care se afla generalul Grigore Baştan. Avea ameţeli şi vizibile înclinări ale capului. Imediat, a scos furtunul de oxigen de la instalaţia avionului şi l-a cuplat la butelia de oxigen a paraşutei.

Toate aceste operaţiuni se petreceau cu câteva minute înainte de momentul părăsirii bordului aeronavei. Marius Baştan descrie momentele complicate care au urmat după ce becul verde al aeronavei s-a aprins pentru a semnaliza deschiderea trapei. 

Temperatura cu care a luat contact curajosul paraşutist a fost de -65 de grade Celsius. „Contactul cu mediul extern a determinat formarea multor ghemuri de gheaţă care, pur şi simplu, au sfâşiat combinezonul şi tubul de oxigen, astfel că sistemul de amorsare al acestora a cedat şi numai datorită antrenamentului s-a reuşit, în sensul că nemaiavând oxigen, se putea sufoca. În acel moment, a dus mâinile spre faţă prinzând furtunul şi l-a introdus în gură. Generalul Baştan a vorbit tot timpul cu cei de la sol. Când altimetrul a ajuns la 3.000 m, iar cronometrul a atins 180 de secunde, a tras de comanda paraşutei principale BG7M. (...)“, descrie Marius Baştan finalul saltului cu care tatăl său a înregistrat un record naţional.

La atingerea solului, spune Marius Baştan, se putea observa gheaţa ce persista atât pe elementele metalice, cât şi pe capota paraşutei de siguranţă. De asemenea, combinezonul din piele prezenta mii de tăieturi foarte fine cauzate de acele de gheaţă.

Chiar fiul lui Baştan a fost părtaş la un episod care i-a adus tatălui său faima ce avea să dăinuie printre militari. Pentru a demonstra cât de sigură este paraşuta inventată de el, a decis să execute un salt de la 3.000 de metri înălţime cu băiatul său în braţe, care avea 5 ani. A executat acest salt într-un moment dificil pentru paraşutişti, ca să ridice moralul celor din unitate după decesul unuia dintre soldaţi.  ;