Invazia armatei române în Bulgaria, văzută prin ochii oştenilor: istoria celui de-al Doilea Război Balcanic

Anul 1913 este un reper al istoriei Armatei Române, fiind anul în care ostaşii au adus pacea în Balcani, chiar dacă a fost una de scurtă durată, fără să tragă vreun glonţ. Consecinţele au fost pozitive şi negative deopotrivă. România a luat Cadrilaterul, şi-a sporit prestigiul printre ţările europene, însă a pierdut oameni din cauza epidemiei de holeră şi s-a ales cu un inamic persistent, la nord-vest: Austro-Ungaria.

După primul Război Balcanic, agresivitatea Bulgariei s-a accentuat, la fel şi pretenţiile sale asupra teritoriilor luate statelor vecine. Pe fondul unor dispute teritoriale, la 16/29 iunie 1913, la ordinul direct al ţarului Ferdinand, bulgarii au pornit un atac devastator asupra sârbilor. 

Deşi România încheiase în 1883 o alianţă secretă cu Puterile Centrale, care includeau şi Austro-Ungaria, opinia publică cerea conducerii ţării să meargă împotriva bulgarilor sprijiniţi de Austro-Ungaria. 

Astfel, pe data de 20 iunie/3 iulie 1913, primul ministru Titu Maiorescu a supus regelui Carol I decretul de mobilizare al armatei române nr. 4751 din 20 iunie/3 iulie 1913, acţiune care a început în noaptea de 22 iunie/5 iulie — spre 23 iunie/6 iulie 1913. Au fost chemate sub drapel contingentele 1901 - 1911 pentru unităţle operative, 1895 - 1900 din miliţii şi 1897 - 1909 pentru marină. România a chemat sub arme un număr de 509.820 de oameni, adică şase procente din populaţia ţării.

Principele Ferdinand, inspector general al armatei, a fost numit prin Decretul regal nr. 4639, din 22 iunie 1913 comandant al armatei de operaţii în războiul balcanic, iar la conducerea Ministerului Armatei se afla generalul de divizie Constantin Hârjeu, având ca şef de Stat Major pe generalul de divizie Alexandru Averescu. 

Decizia de mobilizare generală a forţelor armate a fost primită de majoritatea opiniei publice din ţară cu mult entuziasm, în contextul în care acţiunea duplicitară şi ameninţările directe ale Austro-Ungariei de a obţine neutralitatea României şi a atrage Bulgaria în sfera sa de influenţă, în condiţiile în care Viena preconiza să pună bazele unui al doilea război în Balcani, îndreptat împotriva ţării noastre, în eventualitatea declanşării unui război de eliberare a Transilvaniei şi de întregire a ţării noastre.

”Acţiunea României - nota Tache Ionescu în Amintirile sale - semnifica primul pas al emancipării noastre de sub jugul austro-ungar, iar creşterea prestigiului României avea să întărească marele ideal al unirii. Vorba soldaţilor noştri din vara lui 1913: Noi trecem în Bulgaria pentru a ajunge în Transilvania”. (Take Ionescu, Souvenirs, 1919, Istoria militară a poporului român).

Campania a avut la bază planul de operaţii militare elaborat de Marele Stat Major, în frunte cu generalul de divizie Alexandru Averescu, în prima jumătate a anului 1913. Intenţia comandamentului era să ocupe Cadrilaterul cu o forţă secundară iar, în paralel, efectivul principal al ostaşilor să treacă Dunărea şi să înainteze rapid către Sofia, pentru a forţa statul vecin să semneze un acord de pace.

Jurnalele de front ale ostaşilor buzoieni descriu invazia ca pe un prilej de mândrie

În cartea sa ”Consemnări publicistice”, scriitorul Viorel Frâncu evocă impresiile unor oşteni buzoieni, participanţi la campania de la sud de Dunăre, preluate din jurnalele de front. ” Mobilizarea trupei şi a statului Major al regimentului, în componenţa căreia intrau două divizioane cu şase baterii, s-a făcut pe parcursul a cinci zile, sub comanda colonelului Gheorghe Spirescu. În acest timp, la regiment se prezentaseră 3.974 de mobilizaţi. În a cincea zi de mobilizare, la 27 iunie, regimentul se punea în marş cu 4.341 soldaţi activi şi rezervişti, 1051 trăsuri şi cu 4185 de cai”, scrie Viorel Frâncu.

Buzoienii din Regimentele 7 Artilerie au dat curs ordinului într-o atmosferă de năvalnic entuziasm şi adâncă însufleţire patriotică. 

”La 23 iunie, zi senină şi călduroasă de vară - clopotele bisericilor şi trompetele uitate şi ruginite, ce stau spânzurate în cine ştie ce ungher din primăriile satelor, începuseră să sune alarma şi să cheme toată suflarea românească, de la un capăt la altul al ţării, se ridică, ca un singur om, şi într-un elan cum nu s-a mai văzut, izbucni în chiote şi urale de bucurie”. (Constantin Sătcoeanu şi Dumitru Serbescu Lopătari, ”Regimentul 7 Artilerie - cincizeci de ani de viaţă. Însemnări, fapte şi povestiri trăite”).

În zilele de 28 - 30 iunie, militarii s-au îmbarcat în gara Buzău cu destinaţia Bucureşti. Aici au făcut joncţiunea cu Regimentul 19 Artilerie şi s-a integrat în Brigada a 5-a Artilerie. Între 2 şi 7 iulie, militarii au executat un marş pe ruta: Bucureşti - Drăgăneşti - Vlaşca, până la Isbiceni - Corabia - Silişteoara, iar în seara zilei de 7 iulie, la orele 21.30, au început trecerea Dunării pe un pod de vase lung de 1.500 de metri construit de pontonierii români. (N. Burghele, ”Amintiri din timpul războiului româno-bulgar”).

Momentul a fost descris astfel de comandantul Regimentului, colonelul Gheorghe Spirescu: ”În ziua de 7 iulie trecurăm Dunărea. În marş triumfal ajunseserăm până la poalele Balcanilor la Ciumak-Kovitza. Aici regiunea era contaminată, epidemia de holeră făcând primele victime”.

Corpul V de armată, sub comanda generalului Culcer, cu o divizie de rezervă, a ocupat Cadrilaterul până la linia Turtucaia – Balcic. În acelaşi timp, efectivul principal al armatei  trecuse Dunărea între Bechet şi Turnu Măgurele. Corpul I armată şi Divizia 1 cavalerie au trecut pe vase pe la Bechet, îndreptându-se spre Rahova, iar Divizia 1 cavalerie, sub comanda generalului Bogdan, apucă oblic spre sud-vest, spre nodul de comunicaţii Ferdinandovo, tăind retragerea din faţa sârbilor a armatei bulgare comandate de generalul Kutincev.

O brigadă bulgară care trecuse deja de Ferdinandovo şi se îndrepta spre Sofia prin pasul Ginci a intrat în contact cu divizia de cavalerie a generalului Bogdan, pe 10 iulie. Acesta a coordonat atât de bine manevrele, încât bulgarii, deşi în superioritate numerică, au crezut că au în faţă trupe mult mai numeroase. 

Într-o telegramă expediată de un general bulgar şi interceptată de români, acesta anunţa că are în faţă avangarda unui corp de armată cu şapte baterii de artilerie. Bulgarii s-au speriat şi întreaga brigadă a fost luată prizonieră de divizia lui Bogdan.

Ostaşii români au întâlnit sate murdare, sărăcăcioase 

În paralel, artileriştii buzoieni au mărşăluit pe valea Iskerului, au trecut peste râul Gulem Isker şi au oprit pentru popas în satul Staverţ. De aici, au trecut prin localitatea Luncaviţa şi au ajuns pe dealurile de lângă Sofia, în jurul trecătoarei Arab - Komak, tăind astfel orice comunicaţie a capitalei cu nordul ţării.

La Ciumak - Kovitza ajunsese deja vestea că o întreagă brigadă bulgară fusese făcută prizonieră de către divizia din Regimentul 7 Roşiori, care ocupase localitatea Ferdinandovo.

A rămas în istoria gestul nobil al conducătorilor Armatei Române care, în baza Convenţiei de la Geneva, le-au redat libertatea prizonierilor, eliberându-le totodată ”bilete de voie” pe care erau scrise, româneşte pe o parte şi bulgăreşte pe alta, următoarele: ”ROMÂNIA. Soldaţii mai jos notaţi care au fost făcuţi prizonieri în lupta de la Ferdinandov şi care şi-au dat cuvântul de onoare că nu mai ridică arma contra armatei române se lasă liberi şi are voe a merge la vetrele lor. Comand. Diviziei de Cavalerie General (ss) Bogdan”.

În tot marşul lor prin Bulgaria, ostaşii români nu au întâlnit, după cum consemnează maiorul medic Nicolae Burghelea, în cartea sa, decât ”locuri sterpe, sălbatice; satele murdare, sărăcăcioase; casele pustii, nevăruite, din cărămidă nearsă, fără grădini, cu grămezi de titzic; se găseau animale şi păsări fără stăpân; câţiva bătrâni şi copii care vorbeau româneşte”.(N. Burghele, ”Amintiri din timpul războiului româno-bulgar”).

Regimentul 8 Infanterie Buzău, pe frontul din Balcani

Sub comanda colonelului Aristide Razu, în noaptea de 22 spre 23 iunie, ora 12.00, a început mobilizarea Regimentului 8 Infanterie şi îmbarcarea militarilor în garniturile de tren staţionate în Gara Buzău.

”Delirul era la culme. Trenurile erau parcă nişte elefanţi uriaşi împodobiţi de costumele ţărăneşti cu care erau îmbrăcaţi ostaşii, căci erau atât de mulţi în trenuri încât mai mulţi încăpeau pe scările vagoanelor şi pe acoperişuri decât în vagon, încât dădea trenului un aspect de o floare mare înflorită cu tot felul de culori. Mai pe fiecare vagon se vedeau câte o mulţime de steaguri tricolor care fâlfâiau în aer privind maiestuos la flăcăii de sub el”, a descris momentul plutonierul major Gheorghe Anghel, în jurnalul său de front.

În noaptea de 27 spre 28 iunie, la ora 12.52, trenul s-a pus în mişcare cu destinaţia Bucureşti. Pe toate vagoanele era scris cu litere mari: Buzău-Sofia. După plecarea primei garnituri au urmat alte unităţi militare să plece din gara Buzău. La ora 11.14, în noaptea de 28 - 29 iunie, a plecat din Buzău ultima garnitură de tren cu militarii din Batalionul I şi cu Cartierul Brigăzii a X-a, pe itinerariul Făurei - Feteşti - Gara Obor (Bucureşti).

În după-amiaza zilei de 29 iunie, la ora 4 dimineaţa, trupa s-a pus în marş pe direcţia Turnu Măgurele - Corabia, locul pe unde se stabilise trecerea Dunării în Bulgaria. 

”La ora 1.30 am ajuns la Silişteoara, mai jos de Corabia, aici, apoi la ora 5.15 p.m. regimentul a început să treacă Dunărea. La 5.45 p.m., regimentul a călcat pe pământ bulgăresc. (...) La trecerea podului era ASR Principele Carol şi Ferdinand, uralele pe pod nu mai conteneau, mici vaporaşe pline se plimbau pe lângă pod, ne urau drum bun prin urale ce răspundeau la cele ieşite din piepturile ostaşilor după pod. Dincolo, la capătul podului, era D-l General Georgescu, comandantul Diviziai a 5-a, care ne-a strigat: Ura, băieţi pe pământul bulgăresc”. (”Consemnări publicistice”, autor Viorel Frâncu)

După trecerea Dunării, militarii buzoieni au mărşăluit până în satul Ghigen unde s-au cantonat, după care şi-au continuat drumul trecând râul Isker, tabăra fiind constituită în apropierea satului Staverţ. Pe valea Iskerului, ostaşii buzoieni şi-au ridicat bivuacuri în satul Gustilia.

În după-amiaza zilei de 14 iulie, trupa şi-a început înaintarea spre localitatea Kneaja, unde vor cantona, încartiruiţi prin casele oamenilor.

”Ţăranul bulgar, deşi mai bogat în pământ ca cel român, dar trăieşte într'o mizerie nespusă, aci am cantonat la un bulgar care ne-a dat un pat, dar nu am putu dormi căci cum am adormit niţel au şi năvălit insectele bălane peste noi, care simţise că este un hoit strein în pat şi nu am mai putut dormi. (...) Când am intrat în casă la bulgar femeia avea un copil mic şi de frică să nu'l tăem îl pitise într'o odae din fund sub o ţoală, copilul care nu ştia de ce e pus acolo ţipa cât îl lua gura, observ acest lucru, chem un soldat care ştia bulgăreşte şi îi spun să vorbească cu bulgăroaica ca să nu'i fie frică şi să scoată copilul de acolo căci noi nu facem cum au făcut soldaţii lor la turci, greci şi sârbi”, scria în jurnalul său plt. major Gheorghe Anghel. (”Consemnări publicistice”, autor Viorel Frâncu)

La 15 iulie, infanteriştii buzoieni au poposit în localitatea Ieniţa, ”sat sărac dar bogat în vite, căci după trei rechiziţii ce făcuse bulgarii încă erau turme de bivoli şi vaci. Aici, ”pe un platou la vest de Ieniţa, de unde se văd Balcanii cei înalţi, suntem la 60 de kilometri de Sofia şi suntem nerăbdători să o vedem şi noi căci este păcat să te duci în ţară streină şi să nu'i vezi capitala”, nota plutonierul major Gheorghe Anghel în jurnalul său de front. 

În aşteptarea ordinului de a înainta spre Sofia, infanteriştii au continuat programul de instrucţie, dar organizau şi activităţi cultural-sportive: scurte piese de teatru, recitări, întreceri la oină. Aici a avut loc şi un moment festiv, prin care au fost sărbătoriţi eroii români participanţi la războiul din 1877, la care au fost prezenţi, pe lângă militarii români şi autorităţile bulgare din satul Ieniţa. 

Primarul localităţii a spus, în discursul său: ”Voi ne-aţi dat independenţa la 1877, voi ne-aţi adus acum pacea şi aţi oprit gârlele de sânge ce trebuia să mai curgă încă între fraţi, voi ne-aţi dat liniştea şi pacea pe care nu am văzut-o de un an, ne-aţi păstrat fecioarele şi nu v-aţi atins de căminurile noastre, ne-aţi adus isvoare de bani în ţară”.

La Bucureşti demaraseră deja negocierile de pace, convenindu-se încheierea unui armistiţiu de cinci zile. În aceste condiţii, la 5 august, ora 5 dimineaţa, ostaşii Regimentului 8 Infanterie Buzău începeau manevrele de retragere şi se puneau în marş spre Nicopole, trecând prin Breniţa, apoi peste râul Isker. Au ajuns în ţară pe 10 august cu 11 şlepuri, fiind debarcaţi în portul Brăila, unde au intrat mai întâi în carantină din cauza holerei.

Pacea s-a încheiat la Bucureşti, tratativele fiind conduse de Titu Maiorescu

În numai 18 zile, cât a durat campania în Bulgaria, armata română fusese mobilizată, concentrată, dislocată la sud de Dunăre, unde ajunsese la 20 de kilometri de Sofia şi 10 de Filippopol, trecuse Balcanii şi făcuse legătura cu armata greacă, pornită din sud. Capitala inamică, Sofia, lipsită de apărare, era astfel la dispoziţia românilor.

În aceste împrejurări, la 5/18 iulie, regele Ferdinand al Bulgariei i-a adresat regelui Carol al României rugămintea de a stopa înaintarea trupelor române, declarându-se gata de a primi condiţiile României şi a începe tratativele de pace. 

Semnarea acordului a avut loc la Conferinţa de pace de la Bucureşti, începută la 17 iulie 1913. Titu Maiorescu le-a propus beligeranţilor un armistiţiu de 5 zile, răgazul necesar pentru a negocia. Delegaţii au aprobat armistiţiul începând cu data de 18 iulie. Negocierile au continuat până la 28 iulie, când şefii delegaţilor statelor balcanice au semnat totuşi tratatul. La ora 10.00 s-au auzit 21 salve de tun. Ceremonia a avut loc în clădirea ministerului de externe român din Bucureşti, Palatul Sturdza. 

Ulterior, la Mitropolie a fost organizat un serviciu religios, la care participă membrii delegaţiilor străine. 

România a câştigat din acest război Cadrilaterul, prestigiu european şi o apropiere de alianţa franco-rusă. În schimb, s-au răcit relaţiile cu Puterile Centrale. „Campania din Bulgaria a fost primul capitol al războiului României în contra Austro-Ungariei”, concluziona Nicolae Iorga.

Sursa fotografiilor: Facebook/Al doilea razboi balcanic