Cei 12 fraţi de la „Casa din vis”

O mână de copii părăsiţi, orfani sau fără casă trăiesc o viaţă îndestulată într-o vilă din Pipera, pusă la dispoziţie de Primăria Sectorului 2 şi învaţă să aibă încredere în oameni din nou. Mănâncă ce le pofteşte inima, au multe cărţi şi jocuri şi mame sociale înţelegătoare, dar şi a doua zi ar fugi dacă ar avea pe cineva să-i aştepte acasă.

Şi-ar dori să nu mai aibă fraţi, ca tata să-i cumpere ei multe haine, înainte de începerea şcolii. Mai târziu, ar vrea să fie cosmeticiană şi peste toate să aibă o familie normală. Şi vrea să facă şi facultate, nu ştie încă ce specializare. Ioana povesteşte cu entuziasm şi gropiţele din obraji i se adâncesc, luminându-i faţa. De fapt, cel mai mult îşi doreşte să plece acasă, aşa cum i-a promis tatăl ei ce a ieşit de câţiva ani din închisoare. Ba i-ar plăcea ca familia ei să aibă o casă, doar tatăl ei deja lucrează şi strânge bani pentru toţi cei trei copii. Şi un soţ iubitor. „Dar să nu stai cu socrii!”, o învaţă colegele de cameră, de parcă ar fi păţite.

Dorinţele fetelor de la „Casa din vis”, un centru social unde locuiesc copii instituţionalizaţi, se împletesc cu repeziciune, la fel ca brăţările colorate din aţă pe care le fac „de plictiseală” şi le oferă în dar. Şi după ce termină de făcut teme, curăţenie şi de trebăluit prin bucătărie ca să o ajute pe mama socială, cei 12 copii au timp şi de vise. 

Copil de evacuat

Ioana nu ştie că mama sa, Daniela, cu care nu prea mai ţine legătura, a fost evacuată, în urmă cu două luni, dintr-o casă ocupată ilegal. Atunci ea şi-a scos pozele copiilor, le-a înşirat pe trotuar şi a început să se tânguie. „Am ajuns aşa că mi-au luat copiii”, urla într-un colţ al secţiei de poliţie. Unul dintre băieţii ei este licean, iar cel mai mic, alături de Ioana, o puştoaică dezgheţată, în clasa a VI-a, se află la „Casa din vis”.

Organizată într-o vilă din zona Pipera-Tunari, cu un living imens cu bibliotecă şi o grădină frumoasă, centrul de tip rezidenţial, pentru copii aflaţi în situaţii de risc, este tot ce şi-ar putea dori cineva, la o primă vedere. Puţin încruntată, colega de cameră a Ioanei, Cristina,  spune în şoaptă, ca un mare secret, ce i-ar face cu adevărat cei mai bogaţi din lume: „Doamnă, cel mai mult am vrea să fim acasă”. Pentru ei „acasă” nu există de fapt. O ştiu şi ei, cei 12 puşti pe care soarta i-a înfrăţit în casa din Pipera, şi chiar dacă gândesc ca nişte oameni mari, încă au vise de copil.

Reguli respectate cu sfinţenie

Este puţin după ora 12.00 şi pe pragul vilei ochioase stă întins, ca la plajă, un câine cenuşiu, ce se dă la o parte după ce-şi aude numele de „Fetiţa”. O doamnă blondă trebăluieşte prin bucătărie, doar e aproape ora mesei şi copiii trebuie să apară de la şcoală. E mama lor din ziua respectivă, una dintre cele patru care au grijă de copii. Pe rând, apar şi micii şcolari. După un „săru-mâna” prelung se duc ţintă să se schimbe. Cei mai mari vin să aşeze masa. Niciunul nu pune o lingură în farfuriile pline până ce nu sunt toţi cei 12 la masă. Ca nişte mici apostoli, cu mama în capul mesei, îşi spun rugăciunea. Băieţilor li se schimonoseşte faţa a râs şi-şi dau coate. Apoi nu se mai aude decât şoapte răzleţe şi clinchet de tacâmuri, semn că ciorba a fost gustoasă.

După masă merg să se odihnească, apoi îşi fac temele, se mai joacă, citesc, stau de poveşti. Uneori merg în parc, la muzee sau la circ, în fiecare săptămână la biserică.

Camera cu poveşti

În camera lor, cele patru fete mai mari explică cum să ai alţi 11fraţi înseamnă de multe ori şi un război al nervilor. „Maria vrea să aibă mereu ultimul cuvânt şi asta mă enervează rău”, spune Ioana. Maria este o fetiţă în clasa a VII-a şi se află în centru împreună cu o surioară mai mică. Mama ei a murit, iar tatăl, bolnav de SIDA, se află „acolo unde nu e bine, înţelegeţi”, după cum a găsit fata cel mai delicat sinonim pentru cuvântul „închisoare”. Anii de terapie psihologică au făcut-o să înţeleagă situaţia în care se află, dar nu şi cum să scape de avalanşa de emoţii. „Eram cu fratele meu mai mic de mână şi mama a venit repede şi l-a smuncit din mâna mea şi a plecat cu el. Nu mi-a zis nimic. Aveam şapte ani când m-a adus aici. E dureros”, povesteşte fetiţa. Nu-şi poate scoate din minte momentul nenorocit în care a rămas singură. „Poate că e mai bine, că dacă rămâneam cu ei era mai greu”, se face fata că pricepe. Rămâne totuşi în raţionamentul ei acel incert „poate”.

Cristina pare, dintre toate, şefa grupului. Puştoaica de clasa a VIII-a este autoritată, zâmbeşte rar şi vorbeşte uşor răstit. Vrea să fie avocată pentru că „e o meserie importantă” şi simte că i se potriveşte cel mai bine. „Ştiţi de ce m-am săturat cel mai tare? Să aud «spune-mi ce ai pe suflet». Eu nu mă pot descărca în faţa oricui. Cel mai mult vorbesc cu Ioana”, spune fata, chinuită de atâtea încercări ale asistentelor maternale şi a psihologilor de a o face să treacă peste faptul că a fost părăsită. Toţi ştiu că în spatele carapacei dure, este foarte sensibilă. Pentru că e ambiţioasă, le spune tuturor că nimic nu o va face să nu dea la facultatea de drept. „Dacă vine cineva să-mi spună să renunţ, îi dau şi un capac”, e înverşunată fata.

Fetele îşi mai doresc să aibă o familie frumoasă, să nu mai dea peste oameni care „să le trădeze”, vor mai multe cărţi de citit frumoase, aşa cum e „Viaţa în roz”, de Mariana Cristea. Şi mai vor şi sănătate.

Mamele sociale, părinţi cu zeci de copii

 Mariana Chihaia, coordonatoare a serviciul social de tip rezidenţial, îşi ia în serios rolul de părinte. Micuţa Corina are de învăţat o poezie şi pare să nu vrea deloc să-i intre în căpşor. Are şi emoţii când vede atâţia vizitatori. „A venit toamna ceţoasă...”, repetă fetiţa după ea. Este în clasa întâi şi a fost abandonată în maternitate. Iar Mariana Chihaia ştie cât de mult contează pentru ei o vorbă bună, la fel cum este important şi să ştii să te impui. Doar i-au trecut prin mână peste o mie de copii. „Eu sunt mai degrabă tatăl lor, încerc să fiu ceva mai autoritară pentru că mamele sociale sunt destul de bune cu ei, îi ascultă şi le sunt alături. Aşa că au nevoie şi de o prezenţă mai puternică”, explică aceasta.

Acestea au grijă de copiii din casă ca de ai lor, însă parcă responsabilitatea e mai mare în al doilea caz. Ideea acestor centre de tip rezidenţial, care adună mai mulţi copii din sistemul de protecţie socială într-o singură casă şi le oferă condiţii mai bune decât într-un centru sau într-un orfelinat, este de a le clădi copiilor definiţia normalităţii şi de a-i face să se simtă mai bine. „Nu le lipseşte nimic aici. Pe oricare dintre ei l-ai întreba o să-ţi spună că ar da tot înapoi, numai să fie acasă”, explică şi Alina Popa de la Direcţia de Asistenţă Socială Sector 2.