FOTO Brăileanul ajutat de Elena Ceauşescu să ajungă la celebrul chirurg sud-african Christiaan Barnard a împlinit 101 ani

Brăileanul Grigore Săftoiu a trecut pragul unui an de viaţă, o realizare cu care se pot mândri puţini oameni pentru că aceste 12 luni se adaugă celor 100 de ani împliniţi în 2013. Nea Grigore Săftoiu are, aşadar, 101 ani. Ziua lui a fost pe 4 septembrie, iar în casă i-a intrat atunci o mulţime de lume, ca să îl felicite, să îi dea tort şi flori şi să îi ureze sănătate, singurul lucru de care mai are nevoie pe lumea asta.

Acum un an, când a intrat în clubul restrâns al centenarilor, nea Grigore era ceva mai sprinten şi mai vorbăreţ. Între timp, s-a mai „înmuiat” niţel, picioarele nu-l mai ajută cum îl ajutau dar mintea i-a rămas la fel de sprintenă, iar amintirile din tinereţe clipesc încă vii în lumina tot mai tulbure a ochilor săi bătrâni.

S-a născut în comuna Joseni din judeţul Buzău, iar la Brăila a ajuns după ce a împlinit 15 ani, adus de un frate mai mare ce voia să îl bage ucenic la o cizmărie sau croitorie. Dar n-a fost să fie. "Ucenicia costa pe vremea aia, dacă voiai să te ţină patronul în atelier trebuia să plăteşti. Noi de unde să dăm, că mama era văduvă de război cu cinci copii... N-am avut, aşa că până la urmă m-am băgat băiat bun la toate într-o cofetărie din centru. Munceam pe acolo tot ce se cerea, dar în principal îi ajutam pe ospătari să servească la mese", povesteşte nea Grigore.

Cofetăria, aşa cum şi-o aminteşte el, se găsea într-o clădire de pe lângă sediul actual al Muzeului de Istorie. "Cofetarul, Nicolae Andronie, era renumit pentru prăjiturile lui. Bune tare, cu frişcă de-aia naturală, nu ce se găseşte acum!".

De la cofetărie a trecut la un restaurant, aflat tot în Piaţa Sfinţii Arhangheli (actuala Piaţa Traian n.n.), iar în câteva luni a început să se descurce atât de bine ca ospătar încât un albanez care avea o berărie vizavi de biserica "Sf. Mihail şi Gavril" l-a luat la el, om de încredere.

"Acolo, eu vindeam la tejghea, eu serveam clienţii, eu făceam de toate. Şeful mă ţinea ca om de bază şi treaba mergea bine. În berăria lui Dumitru Pandele, pe la 1930, am auzit prima dată în viaţa mea un radio, ceea ce pentru mine, băiat venit de la ţară, din judeţul Buzău, era ceva nemaipomenit. Mi-a plăcut mult viaţa aia şi mi-a plăcut Brăila, n-am mai vrut să mă întorc acasă. Dar nici la berărie n-am mai stat prea mult, că m-a scos fratele meu de acolo, zicea că mă îmbolnăvesc, că stau toată ziua în fum de grătar şi mănânc numai carne. Frate-meu avea un magazinaş cu produse de colonie, m-a luat băiat de prăvălie şi aşa am rămas până în '34, când am plecat la armată", ne-a povestit Grigore Săftoiu.

Nuntă cu 40 de găini tăiate cu mâna lui

S-a liberat cu puţin timp înainte de a începe războiul şi imediat ce a ajuns acasă a început să-şi caute soţie. Pe Adela, aleasa lui, a cunoscut-o prin intermediul unui amic. "Eu căutam o fată cuminte, nu voiam una care mai fusese şi alţii înaintea mea, dacă înţelegeţi ce vreau să zic. Aveam un prieten, şef de pescărie la Corotişca, care m-a întrebat dacă vreau să-mi facă cunoştinţă cu sora nevestei lui. Am fost de acord, am ieşit cu fata la o cofetărie, ne-am mai întâlnit de câteva ori şi, după doar 3 luni, am mers cu ea să fac cununie civilă. Mi-a plăcut de ea, era frumoasă, avea şi puţină zestre. Era din Tecuci şi maică-sa ne-a dat 60.000 lei. Cu 30.000 lei am luat o casă pe numele Adelei, iar cu restul am făcut nuntă, la un salon .

Am făcut nuntă mare, cu mâna mea am tăiat 40 de găini, de mi s-a făcut şi milă, am zis că n-o să mai tai un pui cât oi mai trăi. Da' nunta a ieşit frumos, au venit mulţi ofiţeri, că naş mi-a fost un căpitan de armată. Eu speram să scot şi nişte bani, din dar, dar nu prea am scos, că mulţi au venit, au mâncat bine, au băut, dar când să dea darul au plecat. N-am adunat mare lucru, dar nu mi-a părut rău. Mă întreba cumnatu-meu, de la pescărie, «Ce, mă, îţi pare rău că ai cheltuit atât pe nuntă ?». I-am zis că nu-mi pare, că o singură dată în viaţă mă însor. Şi aşa a fost, că am trăit bine cu Adela, mulţumesc lui Dumnezeu".

Curier pe frontul rusesc

La război, Grigore Săftoiu, a avut norocul să nu lupte în linia întâi. N-a tras cu puşca în duşmani, dar asta nu înseamnă că pericolele l-au ocolit. Când regimentul lui a ajuns în Rusia, comandantul i-a dat sarcina de curier, să care corespondenţa şi documentele de război de la regiment la divizie şi înapoi.

"Aveam de mers zilnic câţiva kilometri, cu căruţa, cu trenul, cu ce se putea. Trecem pe unde fusese frontul, vedeam vagoane de tren sfărâmate, cu şinele de fier răsucite în jurul lor de la suflul exploziilor şi stăteam cu inima cât un purice în piept să nu treacă vreun avion pe deasupra, să arunce o bombă. Noi, curierii, eram vânaţi de inamic, partizanii încercau tot timpul să pună mâna pe corespondenţa de război. Un camarad al meu şi-a pierdut mapa în tren, i-a furat-o un civil, spion nu ştiu ce-o fi fost. La regiment a primit pedeapsă 50 de lovituri cu centura de piele. Doctorul spunea că s-ar putea să nu scape cu viaţă după atâta bătaie, dar a scăpat", îşi aminteşte nea Grigore.

Scena cea mai cruntă din tot războiul a trăit-o atunci când regimentul lui a fost atacat de câţiva partizani ruşi. Românii i-au respins, i-au pus pe fugă, iar partizanii s-au refugiat într-un hambar. Fiindcă nu voiau să se predea, s-a dat ordin ca hambarul să fie incendiat. "Au ars de vii acolo şi pe urmă au fost scoşi şi înşiraţi unul după altul pe stradă, ca să fie învăţătură de minte pentru toţi partizanii, să nu ne mai atace. Mi-a fost milă, dar n-aveam ce face, aşa e la război".

Pus normator de comunişti

Nea Grigore a fost lăsat la vatră în 1944. Întors de pe front, a muncit pe unde a apucat, ca să îşi întreţină familia. În 1949, când comuniştii începuseră să pună mâna pe putere, s-a angajat la fosta Societate Franco-Română de Material de Drum de Fier, care între timp fusese naţionalizată şi primise denumirea de "Progresul".

A muncit aproape un an dând la ciocan sau la lopată, până când a fost scos din producţie şi trimis să facă şcoală. "Se căutau băieţi mai isteţi care să ştie carte cât de cât, ca să fie trimişi la specializare, la Galaţi. S-a făcut o comisie, la care am fost chemat şi eu, plus încă vreo 40 de inşi. M-au întrebat câteva chestiuni tehnice, dacă ştiu ce înseamnă metrul patrat şi alte de-astea, pe urmă m-au pus să le zic dacă am făcut politică şi dacă am fost să-i votez pe liberali sau ţărănişti. Le-am zis că nici nu ştiu cum arată un buletin de vot şi m-au crezut, m-au acceptat la şcoală. Când am ajuns la Galaţi, am aflat că fusesem repartizat la specializarea de normator. Nu prea mi-a convenit, că ştiam că trebuie să lucrez cu muncitorii, să le pontez norma şi, din câte ştiam, tot timpul ieşeau discuţii. Dar n-am avut încotro, am făcut şcoala şi m-am întors în câmpul muncii. M-am angajat la întreprinderea «Şapte case», aşa îi spunea pe atunci. Pe urmă s-a numit Întreprinderea de Construcţii, iar acum îi zice «Concivia». Mi-am văzut de treaba mea şi n-am avut probleme cu nimeni până în 1973, când am ieşit la pensie. În '73, vă daţi seama... dacă stau şi mă gândesc, am făcut mai mulţi ani pensie decât ani de muncă", ne-a spus, cu glas şugubăţ, nea Grigore.

Ajutat de Elena Ceauşescu să îşi ducă fiica la celebrul chirurg Christiaan Barnard

Ca oricărui om, viaţa i-a adus şi bune, dar i-a adus şi multe rele. A avut doi copii, un băiat şi o fată. Fiica sa, Eugenia, s-a îmbolnăvit de inimă, încă din tinereţe. Boala era atât de gravă, încât medicii i-au spus că nu poate fi salvată. Norocul a făcut ca, în acea perioadă, toată lumea să vuiască de succesul unui doctor din Africa de Sud care reuşise să facă primul transplant de inimă din istorie. Familia s-a interesat şi a aflat că reputatul medic sud-african Christiaan Barnard poate face o operaţie care să o salveze pe Eugenia.

"Am umblat mult atunci, pe la toate ministerele, să obţin aprobare ca să îmi trimit fata la operaţie. Până la urmă, s-a aprobat, iar norocul a făcut ca Elena Ceauşescu să se implice personal şi să accepte ca statul să acopere cheltuielile cu deplasarea. Costa 600 de dolari transportul cu avionul, o grămadă de bani pe vremea aia. Fiica mea a avut şansa să ajungă în Africa de Sud, a fost operată, iar doctorul Barnard i-a spus că o să mai trăiască 20 de ani, cel puţin. A trăit 25 şi pe urmă s-a stins. Îi mulţumesc lui Dumnezeu în fiecare zi că i-a dat şansa asta să mai trăiască, să nu se ducă atât de tânără cum era atunci când s-a îmbolnăvit. Pe doctorul Barnard n-am să-l uit niciodată, am făcut tablou dintr-o fotografie unde apare el cu fata mea, Eugenia", ne-a spus bătrânul, cu ochii umeziţi de apăsarea acelor amintiri atât de dureroase.

Soţia i s-a stins în urmă cu 20 de ani, celălalt copil a murit şi el, dar bătrânul încă mai are alături patru nepoţi şi vreo cinci strănepoţi. Îi are alături e un fel de a spune, fiindcă viaţa i-a împrăştiat prin alte ţări. Cu toţii îl vizitează, însă, ori de câte ori au ocazia. Bătrânul nu este niciodată singur. Când nepoţii sunt plecaţi, are pe cineva din vecini care îi poartă de grijă şi îi ţine de urât. 

"Important e să am capul pe umeri şi să fiu cumpătat în toate, aşa cum am fost întotdeauna. Restul... cum o vrea Dumnezeu, că el ştie mai bine...", spune, cu înţelpciunea mulţilor să ani, centenarul brăilean.

Citiţi şi

Viaţa la 102 ani: gimnastică, drumeţii pe munte şi suporter pe stadion