Alexandru Ioan Cuza, între calităţi şi defecte. Cum era, de fapt, omul din spatele simbolului istoric al Micii Uniri

Un om care nu iubea fastul, averile, dar nici munca. Nepăsător, zeflemist, dar cinstit şi milostiv, iubitor al femeilor frumoase şi pasionat de cai. Aşa îl descriu istoricii pe Cuza, domnitorul Micii Uniri.

Alexandru Ioan Cuza a fost ales domn al Moldovei pe 5 ianuarie 1859 şi domn al Ţării Româneşti pe 24 ianuarie 1859. De numele lui se leagă înfăptuirea Unirii celor două pricipate româneşti. În scurta sa domnie, Cuza a militat pentru recunoaşterea Unirii de către puterea suzerană şi puterile garante, pentru înfăptuirea unităţii constituţionale şi administrative, lucru realizat în ianuarie 1862, când Moldova şi Ţara Românească au format un stat unitar cu numele de România şi capitala la Bucureşti.

Numele lui Cuza este legat de cele mai importante momente din procesul de înfăptuire a statului român modern. În spatele domnitorului care a realizat Mica Unire a stat un om cu calităţi şi defecte, o personalitate controversată asupra căreia s-au aplecat mulţi istorici.  Despre cum era, în realitate, omul Cuza s-au scris mii de rânduri. 

„Un bărbat de statură mijlocie, însă arătos, cu o înfăţişare plăcută şi ademenitoare. Manierele lui erau distinse, ceea ce nu puţin îi ajuta în izbânzile sale diplomatice”, este portrerul făcut domnitorului de Bolintineanu în volumul ”Viaţa lui Cuza”.

”Când îl atingeai, niciodată nu-ţi rămânea dator cu răspunsul. El era foarte sincer, şi prieten adevărat; dar şi către cine nu-i plăcea, se arăta îndată, căci el nu ştia să se prefacă. El nu iubea pompa şi arătările exterioare şi făcea foarte puţin caz de ovaţii şi de sărbătoriri, pe care, cele mai de multe ori, le ştia că sunt de comandă.Era nelacom de bani, şi cea mai bună dovadă despre aceasta este că, după cum spune Bolintineanu, el a fost unul din domnii ce au ieşit din domnie, fără să fi făcut avere mare”, relatează A.D. Xenopol în volumul XIII din ”Istoria Românilor din Dacia Traiană”, volum dedicat domniei lui Cuza.

Domnitorul nu iubea luxul, iar masa şi traiul său erau cumpătate.S-a spus că bărbatul Cuza a avut două mari plăceri: femeile frumoase şi caii, deşi nu era un talentat călăreţ.

Milostivul domn Cuza

Despre omul Cuza s-a spus că avea însă ”o mare delicateţă de simţăminte” şi evenimentele relatate de istorici dezvăluie o latură milostivă a domnitorului. 

”Pe când Bolintineanu, fostul ministru şi prieten al lui Cuza, stătea în casa părintelui d-lui Zane şi era plin de datorii, pe lângă că era şi greu bolnav, Cuza ştiindu-l mândru, întrebuinţase următorul mijloc pentru a-l face să primească un ajutor. Pusese pe un neguţător să-i scrie, că odată l-a înşelat cu o sumă de bani, dar mustrându-l conştiinţa, i-o restituie”, mai relatează Xenopol.

Portretul făcut de istorici scoate la iveală un om foarte mândru, care nu pleca uşor capul înaintea altuia. În spatele domnitorului Cuza a stat un înfocat naţionalist şi patriot, un luptător aprig şi neobosit pentru egalitatea socială şi pentru răsturnarea privilegiilor.

Defectele domnitorului

Despre omul Cuza s-a mai spus că era neserios, zeflemist, nu iubea munca şi prea nepăsător în legătură cu soarta lui.  ”Cuza apoi deşi foarte inteligent, cuprinzând uşor lucrurile, nu prea iubea munca. Pe de altă parte îi plăcea mult a râde şi a-şi bate joc de acei ce-l înconjurau mai de aproape, şi ţinea în seamă, prin o mare simpatie, pe acei ce primeau glumele lui. Aşa se făcu de el lăsă adeseori treburile pe mâinile oamenilor săi de încredere şi de se constitui aşa numita lui camarilă: (Librecht, Docan, Pisoschi) tocmai în momentul când el îşi înduşmănise într-un chip aşa de grav mare parte din clasa conducătoare, prin lovitura de stat”, mai relatează Xenopol. Ca om politic, Cuza a fost un iubitor al loviturilor zdravene şi neaşteptate.

Controverse

Deşi i s-a pus eticheta de cartofor şi s-a scris despre Cuza că era un mare amator al jocurilor de noroc, se pare că domnitorul nu avea patima jocului. Şi deşi s-a spus despre Cuza că a fost un afemeiat, mărturiile contemporanilor săi dezmint acest lucru. „Se imputau domnului patima jocului. El nu mai juca alta decât jocuri ordinare cu amicii, de când se numise domn. Îl acuzau de mândrie. În casă era amabil cu toţi; îi punea pe toţi să şeadă, le permitea să fumeze, să râdă. Îl acuzau de băutură; nu bea decât apă la masă şi un lichior după masă. Îl acuzau de patima pentru femei. Nu a despărţit nici un bărbat de femeia sa; nu a făcut să plângă nici o mamă pentru fiica sa răpită”, scrie Bolintineanu, în ” Viaţa lui Cuza”.

Cuza şi femeile

Viaţa amoroasă a lui Cuza s-a împărţit între soţia Elena şi amanta Maria Obrenovici. Elena l-a iubit până la moarte şi a acceptat să-i crească copiii rezultaţi din relaţia extraconjugală cu amanta. Marea iubirea a domnitorului a fost Maria Obrenovici.

Se spune că Maria Obrenovici, cu experienţă în seducerea bărbaţilor puternici, s-a folosit de frumuseţea şi inteligenţa ei pentru a obţine nu atât dragostea domnitorului Cuza, ci avantaje materiale. Despre Cuza se spune că a fost vrăjit de farmecele fizice ale Mariei. "Femeie foarte frumoasă, cu un bogat păr negru şi ochi albaştri, ce făceau un contrast reuşit şi produceau un efect minunat", este descrierea rămasă de pe urma frumoasei Maria Obrenovici.

Faptul că era o bună cunoscătoare a lumii politice, după ce trăise o vreme la Curtea Sârbă a fost un alt atu al Mariei Obrenovici în cucerirea domnitorului Cuza. Frumoasa brunetă era inteligentă, vorbea mai multe limbi străine, iar Cuza a fost vrăjit de toate calităţile sale.

Soţia lui Cuza a înfiat copiii amantei 

Amanta i-a dăruit domnitorului în următorii ani doi copii: pe Dimitrie şi pe Alexandru. Domnitorul şi-a convins soţia, pe Doamna Elena, să înfieze băieţii, varianta oficială fiind că cei doi sunt orfani salvaţi în urma unor inundaţii. Deşi cunoaştea relaţia domnitorului şi originea copiilor, Elena a adoptat cei doi băieţi şi i-a crescut ca pe proprii ei fii.

Puterea de control a Mariei Obrenovici asupra domnitorului a crescut în timp. A ajuns să facă parte din camarila acestuia şi nu s-a mai mulţumit cu casa dăruită, ajungând să petreacă nopţile la Palat, sub acelaşi acoperiş cu soţia lui Cuza. Se spune că pe perioada relaţiei lor, atât Cuza, cât şi Maria Obrenovici au avut alte relaţii amoroase. Ei i s-a atribuit legături amoroase cu membri ai camarilei lui Cuza cu care se spune că ar mai fi avut chiar şi alţi copii. Pe perioada relaţiei cu Obrenovici, Cuza şi-a păstrat obiceiul de a frecventa bordelurile la braţ cu ministrul Kogălniceanu.

Despre Maria Obrenovici se spune că ar fi jucat un rol important în ”Monstruoasa coaliţiei” care a pus la cale abdicarea lui Cuza. S-a spus că ar fi fost plătită cu bani grei pentru a contribui la trădare. O altă variantă ar fi că Maria ar fi acceptat participarea la complot, tocmai ca să-l salveze pe domnitor pe care îl păştea pericolul uciderii.

În pat cu domnitorul în noaptea abdicării

În noaptea de 11 februarie 1866, când complotiştii au dat buzna în dormitorul lui Cuza, Maria a fost femeia găsită în patul lui. Cei doi amanţi au împărţit camera alăturată de cea în care dormea doamna Elena cu copiii soţului şi ai amantei.

Se crede că Maria a fost cea care a aşteptat ca domnitorul să adoarmă pentru a deschide uşa complotiştilor în aşa fel încât aceştia să pătrundă nestingeriţi. Planul la care, se spune, că ar fi luat parte amanta, era ca domnitorul să semneze forţat actul abdicării. La două zile de la noaptea abdicării Cuza a plecat în exil, părăsindu-şi soţia şi copii. Maria Obrenovici l-a urmat. S-au stabilit într-un prim popas la Viena. Amanta a rămas o vreme alături de domnitorul rămas fără ţară şi putere . L-a trădat, într-un final, înşelându-l cu un apropiat al lui Cuza. Maria Obrenovici l-a părăsit pe Cuza în 1870, după ce acesta se îmbolnăvise.