Procesoman de meserie, caut cauză

Se consideră urmăriţi, persecutaţi, iar orice li se întâmplă poate fi motiv de judecată. Aceştia sunt procesomanii, „specia“ care contribuie generos la sufocarea Justiţiei române.

Sistemul judiciar din România, suferind la capitolul resurse umane, este sufocat de numărul uriaş de dosare, iar procesomanii sunt ca sarea pe rana deschisă, un coşmar pentru procurori, judecători, ba chiar şi pentru grefieri. Obsedaţi de lege, procesomanii vin la tribunal ca la serviciu. Au sute de dosare pe rol şi singura constantă care-i caracterizează este inventivitatea cu care găsesc o nouă pricină de judecată. Când, în sfârşit, sunt amendaţi pentru abuz de drept, cotestă amenda, apoi rezultatul contestaţiei şi aşa mai departe.

Unele cazuri sunt atât de frapante, încât notorietatea lor a depăşit cadrul instanţelor de judecată. Maria Igiescu, de pildă, intentează procese de peste trei decenii. În acest moment are peste 700 de dosare la diferite instanţe din ţară. Un alt caz este al lui Mihai Roman, care numai la o singură secţie a Curţii de Apel Bucureşti, cea de contencios administrativ, a depus 195 de plângeri.

Cum liberul acces la justiţie este un drept fundamental în România, procesomanii sunt însă foarte greu - în unele situaţii chiar imposibil - de oprit. Psihologii avertizează că acest tip de oameni intră în tiparul de personalitate paranoidă, sunt suspicioşi faţă de ceilalţi şi obişnuiesc să interpreteze cu rea-credinţă motivaţiile celor din jur, chiar dacă nu au niciun temei.

„Campioana" proceselor

Bucureşteanca Maria Igiescu, în vârstă de 69 de ani, este, de departe, cel mai prolific procesoman, cu cele aproape 1.000 de dosare şi plângeri penale pe care şi-a pus numele. Prima victimă a fost vecinul său de la etajul 11, care, în 1978, a făcut o greşeală majoră: a inundat-o pe Maria Igiescu.

De atunci, bărbatul a fost dat în judecată de 20 de ori, ultima dată în 2009, pe acelaşi motiv - inundaţia din '78.  „Eu, Maria Igiescu, victimă a Cumplitelor, Mizerabilelor şi Nenorocitelor Abuzuri în Serviciu ale Mafiei Hoţilor de Case Transprofesionale (escrocii şi impostorii ordinari, interlopi, funcţionari publici, poliţişti, notari, procurori, judecători) care au pus ochii pe apartamentul meu cumpărat în Douăzeci de Ani de Rate Comuniste, chem în judecată pe numiţii...

Aceştia mi-au inundat nu numai cu apă, ci şi cu urină umană şi animală, sistematic, cu rea-credinţă şi/sau neglijenţă, total sau parţial, toate cele patru camere, baia, bucătăria, două balcoane, apa curgând şiroaie pe pereţi, prin tavane, chiar local în mijlocul tavanului bucătăriei, distrugând chiar structura de beton până la armătură", scrie femeia în cererea de chemare în judecată înaintată Tribunalului Bucureşti.

Judecătorul Daniel Grădinaru, de la Curtea de Apel Bucureşti (CAB), spune că o cunoaşte de mulţi ani pe Maria Igiescu, încă de când era stagiar. „Doar la noi, la Secţia VII Civilă, are acum 43 de dosare. Problema cu această doamnă este că, după ce deschide procesele, nu se prezintă la şedinţele de judecată. Regula spune că dacă justiţiabilii nu apar timp de un an în faţa magistraţilor, procesul se perimă, iar judecata încetează de la sine. Ei bine, Maria Igiescu se prezintă de fiecare dată în sala de judecată cu 2-3 zile înainte de expirarea termenului.

Aşa că procesul trebuie să continue", explică magistratul Daniel Grădinaru. Femeia mai foloseşte un tertip: cere despăgubiri în fiecare cauză, dar nu specifică suma. Dacă ar face această precizare, ar fi obligată să plătească taxă de timbru, care reprezintă 8-9% din totalul despăgubirilor solicitate. În ciuda insistenţelor noastre, Maria Igiescu n-a putut fi contactată pentru a-şi exprima punctul de vedere.

Provocatori în instanţă

Dezincriminarea penală a insultei şi a calomniei a mai relaxat o idee sistemul judiciar şi-aşa extrem de aglomerat. Problema însă persistă. „Procesomanii fac cele mai multe plângeri pentru calomnie şi insultă, pentru că le e la-ndemână să acuze pur şi simplu pe cineva de aceste fapte. Firesc, insulta şi calomnia nemaireprezentând infracţiuni, la aceste plângeri primesc soluţia de neînceperea urmăririi penale (NUP). Consecinţa: fac plângere împotriva NUP-ului. Din fericire, aceasta este ultima lor cale de atac, soluţia în acest caz fiind definitivă. Înainte exista şi recursul, dar acum, în urma ultimei reforme din justiţie, s-a scos", precizează judecătorul Daniel Grădinaru.

De-a lungul carierei, magistratul a văzut „la lucru" oameni de toate felurile. Unul a dat statul în judecată pentru că auzea ţiuituri în casă şi era convins că ele provin de la microfoanele „plantate" de serviciile secrete. Un altul, Anton Sommert, s-a potolit abia după ce a fost arestat pentru ultraj - se luase de un poliţist - şi a petrecut câteva luni după gratii. „De obicei, aceste persoane nici nu vor să-şi finalizeze dosarul. În instanţă se comportă şicanator, iar dacă sunt puşi la punct, încep cu plângerile împotriva judecătorilor. Întâi la Consiliul Superior al Magistraturii (CSM), apoi la Parchet, apoi plângere împotriva rezoluţiei procurorului şi tot aşa...", explică judecătorul de la CAB.

" Vecinii m-au inundat nu numai cu apă, ci şi cu urină umană şi animală, sistematic,  toate cele patru camere."
Maria Igiescu procesomană

4.305 dosare la un judecător

Cea mai aglomerată instanţă din ţară este Curtea de Apel Bucureşti, a cărei competenţă teritorială acoperă Capitala şi cinci judeţe. Ultimul bilanţ al instituţiei arată că, în 2010, CAB a avut pe rol 641.444 de dosare, cu 160.995 mai multe faţă de anul precedent. Toate acestea în condiţiile în care CAB a avut doar 149 de judecători. Astfel, reiese o medie de 4.305 dosare aflate în sarcina unui singur magistrat.

Paranoici şi ostili

Procesomanii trăiesc permanent cu impresia că ceilalţi îi exploatează, îi prejudiciază sau îi înşală, susţine psihologul Keren Rosner. Din acest motiv, ei au îndoieli, chiar dacă nejustificate, privind loialitatea sau buna-credinţă a prietenilor, a asociaţilor sau a justiţiei. „Persoanele cu tulburare de personalitate paranoidă  atribuie altora rea-voinţa, colectând pentru ele motive de-a se simţi neîndreptăţite. Sunt adeseori ostile, iritabile şi mânioase. Având tendinţa de a vedea peste tot lucruri ascunse, sunt tot timpul pregătite să contraatace", mai explică specialistul.

Procesomanii percep atacuri la adresa reputaţiei, bunurilor, caracterului, familiei lor acolo unde nimeni nu le vede. În consecinţă, acţionează imediat cu furie în faţa acestor „provocări". „Ei pot lesne găsi înţelesuri ascunse, periculoase, ameninţătoare în discuţii, evenimente sau în derularea anumitor situaţii, de altfel fireşti şi banale. Păstrează în inima lor resentimente, sunt neiertători faţă de cele mai mici remarci legate de ei", conchide psihologul Keren Rosner.

Legea e de partea hărţuitorilor

„Nu există niciun mijloc legal eficient de a-i stopa pe procesomani", spune judecătorul bucureştean Daniel Grădinaru. Asta deoarece, în primul rând, accesul la justiţie este liber, deci nu există niciun temei legal în baza căruia i se poate interzice procesomanului numeroasele petiţii nejustificate. Apoi, majoritatea cauzelor care ajung în instanţă sunt scutite de taxa de timbru - ea se aplică în procesele în cadrul cărora se cer despăgubiri - deci perpetuarea obsesiei este şi foarte ieftină.

În jurisprudenţa din România există, totuşi, noţiunea de abuz de drept procesual, care constă în exercitarea drepturilor conferite de lege cu rea credinţă, cu încălcarea scopului pentru care ele au fost instituite, de fapt „în scopul de a produce consecinţe vătămătoare" pentru altcineva. Din păcate, însă, abuzul de drept nu are criterii legale de identificare, ceea ce înseamnă că dovedirea şi, implicit, pedepsirea lui sunt extrem de dificil de realizat.

Chiar şi atunci când există dovezi împotriva procesomanului, legea nu prevede altă pedeapsă decât amenda judiciară, care, potrivit Codului de procedură civilă, este cuprinsă între 50 şi 700 de lei. În cele mai multe cazuri, aplicarea sancţiunii nu înseamnă decât prelungirea chinului, pentru că - spune judecătorul Daniel Grădinaru -  „procesomanul va face imediat contestaţie, apoi va contesta soluţia contestaţiei şi aşa mai departe". Pe scurt, încercarea de-a opri un astfel de personaj, nu face decât să genereze alte procese.

Denunţarea mincinoasă - cinci ani de închisoare

Există o singură situaţie în care se poate lupta cu procesomanul, şi anume atunci când acesta minte în legătură cu săvârşirea unei infracţiuni. Astfel, acţiunea lui poate fi încadrată la articolul 259 Cod penal, denunţarea calomnioasă: „Învinuirea mincinoasă făcută prin denunţ sau plângere, cu privire la săvârşirea unei infracţiuni de către o anume persoană, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani. Producerea ori ticluirea de probe mincinoase, în sprijinul unei învinuiri nedrepte, se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani".

Acţiunea penală împotriva procesomanului se poate declanşa în urma unei plângeri. De asemenea, învinuitul fără vină se poate constitui parte civilă dacă poate demonstra existenţa unui prejudiciu moral sau material. Odată demonstraţia făcută, victima poate solicita în instanţa civilă plata de daune materiale şi morale din partea procesomanului.

700 de lei este amenda maximă prevăzută de Codul civil pentru abuzul de drept procesual.