Mircea M. Ionescu, scriitor: „I-am dus cu taxiul pe Anthony Quinn şi Greta Garbo“

Mircea M. Ionescu rememorează etapele unei vieţi cu iz de roman, închegată pe traseul Piaţa Chibrit – Roma – New York şi retur Bucureşti.

Mircea M. Ionescu e fericit. Una dintre cărţile sale, „un copil", cum o alintă el, a fost tradusă în limba bulgară. Bulgarii sunt jale la cultură, recunoaşte franc, mult sub noi, românii, dar o traducere într-o limbă străină mai puţin uzuală tot trebuie să însemne ceva, o recunoaştere. Povestea acestui om e mai puţin obişnuită.

În tot ceea ce urmează există pasaje ce par desprinse dintr-o fâşie invizibilă ce separă realitatea de ficţiune: a fugit din ţară, a trăit în sărăcie urmată de o relativă îndestulare, a fost taximetrist pentru Anthony Quinn şi ameninţat de câteva ori cu moartea, a luptat cu o boală necruţătoare. Cât din ceea ce urmează este adevărat şi cât poate fi extras din imaginaţia unei persoane ce se revendică, în primul rând, ca scriitor? Căci dacă totul este real, atunci destinul pare să fi dus o luptă cruntă pentru a îndesa toate urcuşurile şi coborâşurile unei vieţi în corpul omului ăsta care, aşezat la o masă, se plânge de dureri la coloană.

„Weekend Adevărul": V-aţi luat limonadă?

Mircea M. Ionescu: Nu, am băut un ceai. Cred că n-am mai băut limonadă de mic. Nu mai are gustul ăla de atunci.

Aveţi nostalgii?

Puţine, să ştiţi. Eu trăiesc în prezent şi viitor. Dar sunt multe amintiri care mă fac extrem de fericit.

Povestiţi-ne despre copilăria dumneavoastră. Spuneaţi, într-un alt interviu, că toată acea perioadă a gravitat, într-un mod sau altul, în jurul echipei Rapidului.

Aşa e. M-am născut în Bucureşti, crescut în Bucureşti şi, probabil, voi muri în Bucureşti. S-a întâmplat să copilăresc în Piaţa Chibrit, acolo unde străzile cântau „Rapid, cadână zvăpăiată". Eram la 100 de metri de linia de tren care ducea spre Constanţa. Normal, aveam ceva afinităţi cu Rapidul.

Mai mergeţi azi la meciurile Rapidului?

Nu mai merg, Rapidul nu mai există. E o legendă. A fost furată, ca şi legenda Stelei, a Craiovei, a Timişoarei. Pentru mine toate aceste mari echipe sunt nişte legende, cumpărate de oameni cu bani, de ciocoii vremurilor noi, şi distruse. M-am detaşat de fotbal, fotbalul de aici este o bişniţă balcanică.

Dar dacă ar fi să-i descrieţi unui puşti, de felul celor pe care-i vedem azi în galerie, cum era spiritul Rapidului de atunci...

Nu-l pot înţelege. Asta trebuie trăită. Mergeam cu tatăl meu pe fostul stadion „23 August" şi lângă noi stăteau stelişti sau dinamovişti. Jucam împreună table, era o bucurie, un farmec al spectacolului.

Alături de Cristian Ţopescu  Fotografii: arhivă personală

Astăzi revine obsesiv asta cu „Farmecul vieţii".

Asta e o metaforă prăfuită pe care o foloseşte Copos. Rapidul a fost o stare de spirit, un magnet pentru copilărie. Eu le mulţumesc părinţilor mei, Dumnezeu să-i odihnească!, că m-au ajutat să descopăr la 6 ani şi jumătate teatrul, iar pe la 6 ani şi 10 luni am descoperit fotbalul. Ei bine, stând în Piaţa Chibrit, duminica era sărbătoarea mea mult aşteptată. La ora 11 mergeam la matineu la Teatrul Giuleşti, cu tata şi cu mama. La ora 1 şi jumătate se termina spectacolul şi plecam la o terasă, lângă teatru. Mama venea acasă, eu cu tata mergeam la stadion. Era o nebunie, trăiam din acea zi încă o săptămână.

Aţi spus de teatru şi de fotbal. Presa cum aţi descoperit-o?

Păi tot cam atunci. Aşteptam a doua zi presa să văd cronica meciului pe care eu îl urmărisem. Dar obsesie a devenit mai târziu.

De ce spuneţi obsesie?

Pentru că asta a fost. Eu toată viaţa mi-am dorit să vizitez, să văd lumea. Când eram mic mă uitam pe hărţi şi visam să pun piciorul acolo unde puneam degetul pe globul de plastic. Prima dată m-am gândit să mă fac marinar. N-aveam fizic. Apoi, am vrut să mă fac ceferist, dar nu puteam merge departe. Şi atunci mi-am zis, „Domne, mă fac ziarist". Ziaristul călătoreşte, bine nu ca astăzi, dar oricum... Nu a fost o explozie, mai mult o apropiere de un vis.

Aţi luat-o aşa, pas cu pas...

Da, pas cu pas. Am dat la Facultatea de Filosofie. Voiam de fapt să intru la Limba Arabă sau la Chineză, se predau atunci la Facultatea de Litere. Aveam nebunia asta de a călători prin lume.

Eraţi atras de zona asta a Orientului?

Nu, era mai mult o supapă. Eram tânăr, voiam să încerc de toate, mi se păreau nişte zone mai exotice, greu accesibile celorlalţi.

Alături de familie în SUA

Aţi ajuns totuşi la Filosofie...

Da, şi n-am intrat din prima. Norocul meu a fost că, după cinci zile, s-a anunţat că se mai adaugă 25 de intraţi la Filosofie. Printre ei, al treilea pe lista celor căzuţi la prima sesiune, era şi subsemnatul.

Retrospectiv, a fost o alegere bună Filosofia?

Păi să vă spun de ce am ales-o,în primul rând. Acolo era singurul loc din Bucureşti unde se făcea curs de presă. Asta m-a atras. Eu nu sunt un filosof. La finalul facultăţii, ginerele lui Blaga a încercat să mă ia la catedra de Materialism Istoric, dar nu am vrut. Nu mi-a plăcut filosofia. M-a înnobilat, corect, m-a învăţat să gândesc mai profund. Dar primii doi ani m-am chinuit teribil. Stăteam şi câte o săptămână să înţeleg câte o pagină din Hegel sau din Kant.

Presa aţi ales-o în facultate, dar cum aţi ajuns să o şi practicaţi?

Păi scriam din anul 2. Am bătut la uşile mai multor redacţii, majoritatea m-au repezit, dar la ziarul „Munca" am avut noroc. Mi s-a deschis uşa şi mi s-a întins o mână. Am făcut o cronică de box.

Mai ştiţi ce meci era?

Dinamo cu CSM Reşiţa. Pe echipe se juca atunci. La Sala Florească.

Aţi avut emoţii la prima cronică? Mă gândesc că era un pic de tensiune, ştiind că de cronica respectivă putea să depindă intrarea în presă.

Erau şi emoţii, dar era pasiunea aşa de mare... Îmi tot ziceam, „Nu poţi să nu dai o cronică bună, tu ai citit, tu citeşti...". Aveam încredere, un entuziasm naiv.

Aţi tot pomenit de presa sportivă a acelor ani. Cum vi se pare cea de astăzi, comparativ cu articolele pe care le citeaţi în copilărie şi adolescenţă?

Nu se pot compara. Era presa altei societăţi. Nu era acest miraj al banilor, această industrie colosală. Dar presa de atunci nu era deloc una romantică, să spun aşa. Se scria mai mult într-un stil de proces verbal. Pe lângă marii ziarişti ai acelor vremuri, erau şi mulţi veniţi în presă pe dosare. Tăbăcari, oameni fără cultură, introduşi acolo ca să creeze ideea de „presă sănătoasă".

Lucrau ca cenzori?

Da, trebuia să te lupţi teribil cu ei. Ne chinuiam să treacă o metaforă... Fusesem la un meci, Sportul Bacău cu CFR Cluj. Pe banca CFR-ului era Costică Rădulescu, pe banca Sportului era Constantin Rădulescu. A fost 0-0 şi am dat titlul „Constantin Rădulescu plânge, Constantin Rădulescu plânge". Un titlu d'ăsta, uşurel, stupid. „Ce e asta, domne? Ce eşti, d'ăsta cu secte?". L-au scos. Astea eram umbrele acelor ani. Din fericire, luminile, extrem de multe în acei ani, au fost mult mai puternice. Fiecare presă îşi trăieşte
epoca ei. 

"Când eram mic mă uitam pe hărţi şi visam să pun piciorul acolo unde puneam degetul pe globul de plastic.''

„Nu sunt dizident, ci privilegiat al sorţii"

Nu vă e dor de presa sportivă scrisă?

Citesc presă, dar nu mai pot scrie. După ce am intrat în mirajul ăsta al televiziunii am făcut emisiunea „Idoli şi Legende" la Telesport. Câteva au fost fabuloase, cum a fost cea cu Nicolae Dobrin şi Ştefan Iordache. Când s-a terminat emisiunea a trebuit să devin moderator. Şi atunci am intrat în contact direct cu nişte oameni care pentru mine nu reprezintă nimic. În fiecare seară trebuia să discut cu aceleaşi „personalităţi": Gigi, Iancu, Borcea, Mititelu. Se înjurau ca la uşa cortului. N-am mai putut. M-am retras şi am încercat varianta teatrului. Mi-am zis: „E ultima încercare pentru tine".

Cu Gheorghe Hagi şi acelaşi Ioan Chirilă

Spuneaţi că aţi ales presa şi pentru că vă asigura călătorii în afara ţării. Cum erau pe atunci ieşirile ziariştilor sportivi?

Tot timpul am zis, eu nu sunt un dizident. Am fost un privilegiat al sorţii. O dată pe an mergeam în lume. Bine, cum se făceau ieşirile astea nici nu mai contează... Important era că se întâmplau. N-aveam un leu, dolar, orice... La Sevilla, în 1986, am dormit în camera masorului. Eram cu Ioan Chirilă. Primele două nopţi a mers, a treia noapte au venit soţiile jucătorilor. N-am mai avut unde dormi. Noroc că s-a petrecut până la 5 dimineaţa. Pe la 6 ne-am pomenit pe fotoliile din holul hotelului. Stăteam acolo tolăniţi, aşteptam zorile. Era frumos. Mergeam cu sacoşa cu brânză topită şi grisine să avem pe acolo. Dar pentru mine era bucuria întruchipată.

Haideţi să vorbim despre plecarea din România. Cum s-a întâmplat? În primul rând, cum s-a ajuns să luaţi hotărârea aceasta?

Domne, sunt convins că, pe vremea aceea, orice român, tânăr sau bătrân, când ajungea în Occident se gândea: „Ce fac, rămân aici sau mă întorc în ţară?". La mine a apărut ispita asta în 1972, în Maroc. Era prima ieşire din ţară. Aveam escală la Paris, eram cu Naţionala Olimpică la un turneu de iarnă, antrenor era Cornel Drăguşin. N-am avut curaj să rămân, nici măcar nu eram căsătorit atunci. În 1985, am avut prima pornire concretă. Eram la Florenţa, cu echipa Craiovei - când s-a calificat, 3-1 în Bănie şi 1-0 pentru italieni, în retur. Şi acolo aveam un prieten italian, care lucra la „Corriere della sera". Vorbeam italiana binişor şi m-a întrebat dacă nu vreau să rămân acolo. Nici atunci n-am avut curaj, dar deja mă gândeam serios la plecare. În 1986 nu s-a mai repetat asta.

Ce pretext aţi folosit pentru plecare?

Aveam o problemă la picior şi, când am fost în India, am luat o bacterie care mi-a cauzat mielită. Ceva s-a rupt atunci în organismul meu. Doctorii mi-au recomandat să fac injecţii cu extract din creier de vacă, care se făceau la Florenţa. Am plecat în 4 iulie 1986, cu Dacia, ca turist, la tratament, Maşina mi-a fost şi restaurant şi dormitor. Am mers în Italia în tabăra de imigranţi de la Latina. Tabără cu numele, pentru că acolo era un soi de lagăr. Mă culcam cu moartea la uşă. Spărgeau sticla şi-ţi puneau ciobul la gât. Dacă erai cu o femeie sau aveai brăţări erai terminat. Acolo am avut prima oară dimensiunea umilinţei. Toaletele erau inundate, nu se scurgeau, totul mirosea. Ne dădeau să mâncăm ca la porci şi locuiam într-o baracă. Tavanul era din carton şi a plouat încontinuu.

Cât aţi stat acolo?

Două săptămâni. Apoi am plecat la Roma. Am spălat pizzerii, am cărat mobilă, am construit o seră. Tot aici mi-au furat maşina şi a apărut ipoteza că eu aş fi fost un securist, trimis în Italia să recupereze nu ştiu ce atletă rămasă pe acolo.

V-aţi gândit că, poate, asta se datora modului facil în care aţi reuşit să părăsiţi ţara?

Sigur că de aici provenea. V-am zis, dizident n-am fost, dar ziariştii aveau nişte privilegii destul de mari faţă de restul lumii. Am ajuns mai uşor la şeful de la Paşapoarte. În plus, călătoream mult, ni se permitea ocazional părăsirea ţării. Eu am făcut-o pentru copil. Vă spun sincer, nu credeam că 1989 se va întâmpla ceva. De fapt, nici nu-mi trecea prin cap că dictatura avea să cadă relativ repede. Păi să vă întreb ceva. Dacă eram securist, îmi mai dădea mie Ambasada Americii de la Roma viză? Sau mă mai făcea statul american cetăţean al SUA, după cinci ani?

"Mergeam în deplasări cu sacoşa cu brânză topită şi grisine, să avem pe acolo. Dar pentru mine era bucuria întruchipată. ''

"Mă culcam cu moartea la uşă. Spărgeau sticla şi-ţi puneau ciobul la gât. Dacă erai cu o femeie sau aveai brăţări erai terminat.''

Taximetria în Bronx, „cu pistolul la tâmplă"

„Weekend Adevărul": Când aţi plecat din Italia spre SUA?

Mircea M. Ionescu: Am luat azilul politic şi am plecat în 19 decembrie 1986 spre New York. N-am fost niciodată atras de America, ci de Australia, dar am ales aşa pentru că puteam să-mi aduc familia lângă mine mai rapid decât oriunde altundeva în lume.

Alături de Eftimie Ionescu (cu ochelari) şi Ioan Chirilă

Dar experienţa americană v-a plăcut?

La început nu, eram oripilat. Dar am ajuns să respect America. V-am spus, eu n-am fugit din ţară, am evadat dintr-un sistem. America mea e aici. Dar acolo a fost academia vieţii pentru mine. Faptul că a trebuit să fac în primii cinci ani taximetrie de noapte a fost cea mai bună facultate pe care bunul Dumnezeu putea să mi-o dea.

Cum v-a schimbat?

Eram o umbră, îmi era teamă, jenă de fizicul meu. Jungla, taxiul, ameninţările din noapte, toate astea m-au călit.

Aţi fost ameninţat?

Da, în Bronx. M-a ameninţat cu pistolul pentru bani. Eram apă, mi-a luat tot. Altul, un drogat, polonez, mi-a pus cuţitul la gât, avea impresia că voiam să-l predau poliţiei. Mirosea a crack, cel mai nenorocit drog posibil. Înainte să mă ameninţe cu moartea vorbisem despre Henryk Sienkiewicz, era o persoană educată, dar îşi pierduse minţile de la droguri. Altă dată, doi afro-americani m-au ameninţat în taxi, noroc că am apucat să închid trapa aceea despărţitoare pe care o vedeţi la taxiurile americane. Am închis partition-ul, ei mă înjurau în engleză, eu îi înjuram în română. 

Dar aţi condus şi câteva personalităţi cu taxiul...

Domne', e şi reversul medaliei. L-am dus pe Anthony Quinn. Era o vineri seară. Era linişte în oraş. Stăteam la rând. Şi-l văd pe Zorba Grecul. Toţi restul merseseră spre limuzine. Anthony Quinn, în nebunia lui frumoasă, urcă în taxiul meu, făcea concurs cu ăştia, care ajunge primul la hotel. Când a intrat, am zis că ameţesc: „Eşti grec?", „Nu, sunt român, dar am văzut filmul de 17 ori". „Eşti nebun, dă-i înainte!" Am trecut prin parcul închis, mi-a zis că plăteşte el dacă ne prinde. Drumul a fost foarte scurt, două-trei minute. Mi-a dat 50 de dolari, cursă de 2,75. Şi dansa, nebunul. Dansa. Greta Garbo, de exemplu, pe care am dus-o, n-a scos un cuvânt tot drumul şi mi-a dat fix. Un cent n-a fost în plus.

În prima zi de şcoală Fotografii: arhivă personală

Haideţi să vorbim şi despre ziarul pe care l-aţi scos în America, „Lumea Sporturilor". În primul rând când mai aveaţi timp să faceţi şi aşa ceva?

Nebunia cu ziarul... Am plecat de la Roma cu ea. Voiam să fac un ziar şi un teatru de limba română în America. Pe taxi, în afară de prima zi, când am scos 87 de dolari, bani care mi-au rămas mie, scoteam cam 100 de dolari pe zi. Apoi m-a prins febra banului. Lucram non-stop. În prima săptămână am scos 2.460 de dolari. Banii mei. Dar nu mai dormeam aproape deloc. Am renunţat la acest joc nebun când am trecut la o palmă de o maşină. Era vina mea. Atunci am decis să fac ziarul.

Banii pentru ziar de unde au venit?

Banii? Păi m-a costat 33 de dolari ca să fac ziarul. Cu atât am cumpărat dreptul de a face o publicaţie.

Mă refeream la costurile efective de publicare a unui număr.

Am cunoscut un fotoreporter care fugise şi el în America. Tot ce ne-a costat a fost un xerox, o maşină de scris mecanică şi un calculator, totul 1.300 de dolari. Scriam, îl micşoram la xerox şi le lipeam. Aşa mergeam la tipar. Manufactură ordinară. Primul număr, aranjasem tot, o poezie de Coşbuc, amintirile mele, ca să vedem la final că nu aveam diacritice. Le-am pus cu pixul. Paginam direct cu rigla şi carioca, cum vedeam eu pagina. Am ales hârtie verde. Distribuţia o făceam tot eu, le căram cu maşina prin locurile unde ştiam că există o comunitate românească destul de consistentă.

La fotbal, cu Ştefan Bănică şi Rică Răducanu

Şi cum decurgea o zi, o parte pe taxi, restul la ziar?

Da, noaptea eram pe taxi. Veneam la 6 dimineaţa, până la 9 dormeam, apoi până la 2 făceam ziarul. Munceam intens. Nu aveam ce face. Problema e că, pe termen lung, mi-a afectat sănătatea. Am probleme la coloana vertebrală. Dar nu regret, ziarul a fost drogul meu moral. Am avut o cădere, eram nimeni în America.

Când a început să producă bani ziarul?

Prin 1992-1993. Am început, încet-încet, să o mai răresc şi cu taximetria. La Mondialul din 1994 a venit boom-ul. Publicasem şi cărţile despre Hagi, care mi-au adus bani, bani serioşi. Am tras atunci 5.000 de exemplare şi s-au vândut într-o zi. Am fost şi deştept, am tras o singură ediţie. Dublu numărul de pagini, 2 dolari în loc de preţul iniţial. A doua zi mă sunau chioşcarii, am mai tras 500 de exemplare. Făcusem mişto, interviuri cu Hagi, cu Popescu, cu toţi.

În ce tiraj se vindea?

Am început cu 1.000 şi am terminat cu 5.000, dar nu se vindea atât. Cu abonaţi cu tot ajunsesem undeva la 4.200 de exemplare vândute. Foloseam şi taxiul să mă duc la evenimente sportive, pentru că eram acreditat la toate. Am fost la meciuri de baschet, la US Open. Îmi lăsam taxiul în parcare, îmi luam legitimaţia de ziarist şi intram. Mai era şi o masă, te simţeai ziarist, om. 

"Un drogat, polonez, mi-a pus cuţitul la gât, avea impresia că voiam să-l predau poliţiei. Mirosea a crack, cel mai nenorocit drog posibil.''

„Marea mea e mai frumoasă decât oceanul"

Când v-aţi întors în ţară?

Îmi lipsea România, dar nu aveam încă curajul să mă rup de America. Copilul meu încă era mic. Trebuia să mai muncesc, până apuca să decoleze. În 1994 m-am întors să-mi lansez o carte. Era totul nou, tarabele erau pline de ziare, emisiuni cu zecile la televizor. N-am văzut ridurile, eram fascinat. În 1995 am fost invitat la un simpozion la Neptun. Stăteam pe malul mării, înaintea plecării. Şi am început să plâng că mă despart de mare. Şi în momentul ăla mi-am spus: „Marea mea e mai frumoasă decât oceanul". Am mai venit iarăşi în 1997, în 1998 în două vacanţe, iar în 1999 am zis „Gata!". M-am despărţit de soţie. Ea nu putea să se întoarcă. Îmi lipsea tot de aici, teatrul, presa, fotbalul. Când am plecat din SUA câştigam cam 4.000 de dolari pe lună.

Cu câţi bani aţi venit în ţară?

Vreo 80.000 de dolari. Nu eram foarte bogat, cărţile m-au ajutat foarte tare. Păi pe asta cu Hagi, „Columb a descoperit America, Hagi a cucerit-o!", am luat 36.000 de dolari. 

De ce s-a terminat brusc aventura de la ziarul „Gardianul"?

Am stat acolo din 2002 până în 2005. Mi-am dat demisia. Nu accept ca presa să fie o bişniţă. Asta am câştigat din America, tăria să mă bat, să mă lupt pentru mine şi lucrurile în care cred. 

V-a ajutat experienţa americană şi în lupta cu cancerul?

Da, acum cinci ani şi două luni am fost operat de cancer la prostată. Mă bat cu viaţa. Asta am învăţat din sport şi din ce s-a întâmplat în America. Teatrul, sportul, astea nimic nu o să mi le ia.

Cum se împacă dramaturgia, partea de scriitură, cu latura managerială a funcţiei de director pe care o deţineţi la Teatrul din Giurgiu?

Acolo e cel mai sărac judeţ din România. Când am ajuns acolo nimic nu se putea, asta era filosofia. Trebuie să ai pasiune, să crezi în ceea ce faci. E greu, n-am bani. Oricum, interesul pentru teatru în România e.... Păi teatrul din Giurgiu se numea „Valah", a trebuit să-l schimb în „Tudor Vianu". Ai o asemenea personalitate născută la tine în oraş, a tradus Shakespeare, Goethe şi tu să nu-i dai numele... Între timp, teatrul din Giurgiu a luat două premii de excelenţă. E ceva! S-a mai ridicat! Am jucat numai dramaturgie românească. Se poate face ceva. Comentatorul de fotbal a deschis multe uşi. Datorită lui şi lumea a început să mai vină. Au fost piese cu casa închisă. Acum vreau să fac şi acolo „Cafeneaua artiştilor". Să vă zic ceva, tinereţea e o stare de spirit. Dacă mi s-ar lua acum teatrul, fotbalul, bucuriile, m-aş gândi că am cancer. Dar eu n-am cancer. E o boală acolo care nu-mi poate opri mie bucuria. Asta îmi lipsea în America, asta am în România.

"Îmi lipsea tot de aici, teatrul, presa, fotbalul. Când am plecat din SUA câştigam cam 4.000 de dolari pe lună. Nu eram foarte bogat, cărţile m-au ajutat foarte tare.''

CV            

- Între sport şi teatru
- Numele: Mircea M. Ionescu
- Data şi locul naşterii: 31 octombrie 1945, București
- Studiile:
- Facultatea de Filosofie, Universitatea București
- Cursul post-universitar de ziaristică, București
- Curs de relaţii sociale Adelphi University New York
- Cariera: A lucrat la ziarul „Munca" (1969-1971), ziarul „Sportul" și revista „Fotbal" (1971-1986), iar după 1989 la ziarul „Gardianul" (2002-2005).
- Realizatorul emisiunii de televiziune „Idoli și Legende", cu 206 episoade, difuzate de postul „Telesport" în perioada 2005-2008.
- Editorul primului săptămânal de sport în limba română din afara ţării, „Lumea Sporturilor", New York (1987-2005), publicaţie care, din august 1989, a avut și suplimentul de cultură și politică „Lumea Noastră".
- A publicat 15 cărţi şi a avut parte de 14 premiere ale unor piese de teatru scrise de el.
- În prezent este directorul Teatrului „Tudor Vianu" din Giurgiu.
- Locuieşte în: Bucureşti