Roşiile mele

Piaţa e plină de roşii. Dar eu o caut pe bătrânică. Ea are roşiile care îmi plac. Unde o fi dispărut? Piaţa e plină de pensionari. Mişună încolo şi-ncoace. Mă mişc şi eu bezmetic.

M-am trezit sâmbătă cu noaptea cap ca să prind piaţa mai liberă. Aiurea! Îmi vine să strig şi eu aşa cum am auzit de zeci de ori în autobuzele din Bucureşti: „Fir-ar ţi-ai dracului de boşorogi! Nu mai avem loc de voi!” Dar nu strig. Unu: pentru că m-ar lua la bătaie. Doi: pentru că îmi caut roşiile fără de care nu pot să trăiesc şi să dorm. Sunt cu ei, cu bătrânii.

Mă mişc încet, urmând firul oamenilor care înaintează printre tarabe. Ţin privirea în pământ ca să nu calc pe cineva, ca să nu fiu călcat. Cum s-o găsesc pe bătrânică? Parcă am intrat într-un labirint în piaţa asta înghesuită. E chircită ca un trup uscat, neputincios, abia se târăşte. Şi eu mă mişc prin acest corp. Obişnuindu-mă. Oricât m-aş ruga la Dumnezeu n-am să scap. Oricâte vitamine şi ore de înot aş face, tot nu voi avea scăpare. Să îmbătrânesc frumos, totuşi! Aşa se zice. Dar cum, dracu’, să îmbătrânesc frumos într-o lume înrăită? Să n-am privirile lor. Să nu mă demoralizez! Să nu cad la pat! Vrăjeli, vrăjeli, vrăjeli!

Nimeni dintre ai mei nu mai trăieşte ca să mă înveţe cum să îmbătrânesc. Şi cei câţiva care mai trăiesc sunt cu minţile în altă parte. Cum s-o întreb eu pe bătrânica asta care are cele mai bune roşii: „Mamaie, cum se îmbătrâneşte frumos?” Dar ea vinde roşii, nu iluzii! Am obosit în viermuiala asta din piaţă. Aşa începe totul: cu oboseala. Permanentă. Oboseala care te sâcâie, te urmăreşte, care te bagă în panică şi-n depresie şi, până la urmă, te doboară.

Poate ar trebui să mă duc la un curs de teatru ca să învăţ să fiu un bătrân frumos

Mă gândesc că cel mai cumplit moment va fi acela când mi se va spune diagnosticul. Ăla va fi cel mai crunt moment. Trebuie să fii tare, să suporţi orice vei auzi, să nu-ţi tremure pleoapa, glasul, mâinile, să iei viaţa care ţi-a mai rămas aşa cum trebuie, cu tot curajul de care mai poţi! Eu am fost martorul („de serviciu” – cum a spus un critic literar) la momentele când cei din jurul meu au primit diagnostice crunte. Nu vreau să-mi amintesc... Dar de ce mă gândesc la diagnostice? Mai bine s-o găsesc pe bătrânică!

Poate ar trebui să mă pregătesc. Am cărucior de alimente la fel ca şi ei. Îl trag în fiecare sâmbătă dimineaţa în piaţă. Am şi sacoşe. Poate ar trebui să mă duc la un curs de teatru ca să învăţ să fiu un bătrân frumos. Sau poate la psihoterapeut. Dar ăştia sunt şnapani, au preţuri mari şi nu dau bonuri fiscale. Poate ar trebui să citesc cărţi ca să fiu pregătit...  

În fond, ce vreau? N-a fost nevoie să-nvăţ să fiu tânăr. Pentru că nu mi-a păsat! Acum, ce vreau? Ce tot mă frec de gândurile astea holbându-mă la pensionarii ăştia scăpaţi din conductele timpului? Să nu mă fac de râs, să nu fiu umilit, să nu râdă cei tineri de mine, să nu fiu penibil, să nu sufăr, să nu plâng, să nu mă piş pe mine, să nu fiu şters la cur de altcineva, să nu mă ramolesc, să nu-mi pierd minţile... Să trec dincolo, onorabil.

Uite-o pe bătrânică! Şterge roşiile cu o cărpă. Sunt roşii mele.