Criza adolescenţei, între nevoia de a crede şi ameninţarea fanatismului

„În perioada adolescenţei, aşa cum sunt văzuţi de copiii lor, părinţii nu se mai ridică la înălţimea la care aceştia îi situaserăîn copilărie”

Criza adolescenţei, între nevoia de a crede şi ameninţarea fanatismului: reflecţii pe tema conferinţei Juliei Kristeva la Bucureşti cu titlul “Credinţa unei umaniste”. Adolescenţa constituie o perioadă de tranziţie în viaţa individului uman. Este vârsta schimbării, a numeroaselor paradoxuri, a bulvesării corporale şi psihice. Adolescentul nu mai este copil, dar nu este nici adult.

Această realitate, de renegare a copilăriei, pe de-o parte, şi de căutare continuă a afirmării adolescentului ca adult, pe de alta, stă la baza a ceea ce se numeşte criza adolescenţei.

Trecerea de la copilărie la adolescenţă

Psihanalista Julia Kristeva, în conferinţa susţinută în septembrie a.c. la Bucureşti, punea cele două etape de dezvoltare sub semnul a două atitudini caracteristice: în cazul copilăriei, spune Kristeva, vorbim despre dorinţa de a şti, în cel al adolescenţei, despre nevoia de a crede. Ea pune în discuţie modelul de dezvoltare a aparatului psihic conceput de Freud şi explică cele două atitudini pornind de la acest model.

Dorinţa de cunoaştere, aşa cum este ea structurată în perioada copilăriei, este rezultatul unor modalităţi de identificare, este produsul unor moduri de cunoaştere inconştientă a unui altul. Copilul ia cunoştinţă de lumea exterioară datorită acestei capacităţi de identificare. Freud vorbeşte despre starea fuzională a fătului cu mama, o stare nediferenţiată care, mai târziu, va da naştere sentimentului oceanic. Sentimentul oceanic se regăseşte în toate credinţele şi religiile. A doua modalitate de identificare specifică în copilărie este identificarea primară cu figura paternă. Copilul preia din trăsăturile tatălui, ajunge să îşi dorească să fie asemenea tatălui său. Acest tip de identificare va genera, ulterior, apariţia simţului moral şi civic, va pune bazele normative conform cărora individul se va ghida pe parcursul existenţei sale. Dacă aceste două momente de identificare ale copilului nu suferă un eşec atunci copilul ajunge la etapa numită „vârsta lui de ce”.  Îşi doreşte să cunoască din ce în ce mai mult lucruri referitoare la el, la cei din jur şi la mediu. Este perioada potrivită pentru şcolarizare în care ritmul achiziţiilor dobândite este foarte crescut. Eşecul şcolar înregistrat la vârste mici se explică prin eşecul unuia din cele două momente importante subliniate mai sus.

Eşecul şcolar, exemplifică Kristeva, este rezultatul eşecului copilului de a avea încredere şi de a se identifica cu figurile maternă şi paternă, ceea ce îl împiedică să îşi dezvolte capacitatea şi dorinţa de a cunoaşte.

Maladia idealităţii

Adolescentul îşi retrage investirea făcută asupra părinţilor în copilărie pentru a căuta un obiect pentru sine însuşi. În perioada adolescenţei, aşa cum sunt văzuţi de copiii lor, părinţii nu se mai ridică la înălţimea la care aceştia îi situaseră odinioară.

Atât de controversatul conflict dintre generaţii reprezintă tocmai această retragere a idealizării părinţilor, însoţită de o repliere a tânărului spre sine.

În această fază premergătoare vârstei adulte, tânărul adolescent are nevoie să găsească un obiect pentru el însuşi, un obiect care să nu fie reprezentat de părinţii săi. Adolescentul are nevoie de un obiect pe care să-l investească într-un mod ideal. Cu alte cuvinte, adolescentul are nevoie să creadă că există un obiect ideal pentru el, un obiect absolut. Acest obiect poate fi dat de iubit / iubită, de un ideal profesional, politic, ideologic sau religios.

Nevoia adolescentului de a crede este exprimată prin ceea ce Kristeva numeşte maladia idealităţii, noţiune introdusă de J. Chasseguet-Smirgel în lucrarea „Idealul Eului: eseu psihanalitic asupra maladiei idealităţii”.  Adolescentul nu este asemenea copilului care doreşte să cunoască, să cerceteze, să afle, nevoia adolescentului este de a crede într-un mod intens şi pasional. Această nevoie de a crede este în sine imposibilă deoarece, ceea ce o animă, este dorinţa, fantasma paradisiacă a adolescentului pentru o relaţie absolută în care el este invadat de o satisfacţie totală, ideală. Această credinţă fanatică în existenţa unui obiect, a unui partener, a unei idei care să aducă satisfacţia absolută nu trece, însă, bariera realităţii.

Eşecul idealităţii în perioada adolescenţei duce la depresie, vandalism sau chiar suicid. Când nevoia de a crede nu e satisfăcută (şi, aşa cum subliniam mai sus, ea nu poate fi satisfăcută într-un mod absolut, ideal), adolescentul riscă să ia calea fanatismului. Altă cale, la fel de periculoasă, duce către dependenţa de droguri, de alcool, de jocuri de noroc etc.

Ce e de făcut?

Julia Kristeva afirma, în cadrul conferinţei de la Bucureşti, că ne aflăm într-o criză antropologică la fel de importantă ca cea economică şi politică. Ea propunere o abordare lucidă şi utilă: este nevoie de interogarea nevoii adolescenţilor de a crede. Această abordare este asemănătoare cu demersul psihanalitic, în întâlnirea dintre psihoterapeut şi pacientul său. Pacientul se întreabă cu privire la suferinţa sa şi caută să descopere, cu ajutorul psihanalistului, motivele care au generat această suferinţă.

În cazul adolescenţilor e nevoie ca, înainte de toate, să le fie recunoscută şi acceptată nevoia lor de a crede, sugerează Kristeva. Apoi e necesar să ne întrebăm ce înseamnă această nevoie a adolescenţilor, să reflectăm asupra ei, pentru a găsi moduri adecvate de a-i acompania în drumul lor spre maturitate. Nevoia de a crede nu este soluţionată de o întoarcere la religie ci, conchide Kristeva, presupune un proiect (umanist, dacă vreţi) aflat într-o continuă construcţie şi reconstrucţie, într-o continuă chestionare.