Gelozia, partea întunecată a lui „Te iubesc!“

Considerată responsabilă pentru majoritatea crimelor pasionale din lume, gelozia continuă să rămână un veritabil mister ştiinţific. Care sunt limitele afecţiunii? Şi când ne putem simţi îndreptăţiţi să încercăm să ne controlăm persoana iubită?

Povestea asta e a unui tip pe care-l cunosc, Alex. Azi are 34 de ani, dar ce urmează aici se întâmpla prin 2011. Adică atunci mi-a zis-o prima dată, dar am impresia că lucrurile se petrecuseră, de fapt, în iarna dintre 2010 şi 2011. Şi astăzi, când îşi aduce aminte de ea are o senzaţie de jenă. Zici că e copil, abia scoţi cuvintele de la el. Spune că ăla a fost un episod „ciudat“. Că el nu e aşa, de fapt, că nu a fost niciodată aşa, nici nu ştie de ce s-a comportat aşa atunci. Ea trebuie să fi fost de vină. Îl făcea să se comporte ca naiba, scotea din el lucruri nasoale.

Lucrurile au început chiar de când a cunoscut-o. Nici nu-şi închipuia că-l va băga în seamă, era una dintre tipele alea mişto după care aleargă disperaţi toţi băieţii. Dar uite că ea l-a băgat în seamă. S-au cuplat şi, după vreo trei luni, au ajuns chiar să locuiască împreună. Iubire mare.

Încă de atunci începuse să se schimbe. Când ieşeau împreună în oraş se comporta ca un adolescent. O urmărea peste tot, cu cine vorbeşte, cum râde la poantele unuia sau altuia, cum îi e poziţia corpului… Din când în când, seara, telefonul fetei mai suna. Era fostul. Şi ăsta era disperat după ea, fierbea că-l lăsase, dar fata spunea întotdeauna acelaşi lucru: „Las’, că-i trece“.

Însă, ăstuia nu i-a trecut. Tot suna, ea nu răspundea, se făcea că plouă, zâmbea la prietenul ăsta al meu, de parcă i-ar fi zis: „Ia, uite, iar mă sună prostul ăsta“.

Încep certurile

Alex a devenit agitat rău. I se părea că totul e un complot, că asta îl face pe la spate. Când ea pleca să se mai vadă cu vreo prietenă prin oraş o pisa cu zeci de SMS-uri. După aia, făcea cumva să vorbească cu fata care fusese afară cu prietena lui şi bătea apa-n piuă, pe lângă, aşa, până primea confirmarea că au ieşit, într-adevăr, împreună.

Ajunsese de venea în fiecare seară să o ia de la serviciu, deşi pleca mai repede de la el de la muncă şi schimba metroul de două ori ca să ajungă până acolo. Îi zicea că face asta pentru că o iubeşte. De iubit o iubea, asta-i clar, dar ce se întâmpla avea prea puţină legătură cu asta.

Faza e că fata a început să se prindă. Era şi greu să nu. A început să-i explice frumos că ea nu mai poate aşa, că să aibă încredere, că îl iubeşte, că n-ar face niciodată măgării… Ăsta, Alex, dădea din cap, dar când fata ieşea afară, iarăşi îi trimitea nşpe mii de mesaje.

Aşa că, după câteva luni de locuit împreună, au început certurile. Alea nasoale. Alex îşi dădea seama că era ceva în neregulă şi că totul între ei putea să se ducă naibii, dar nu se putea opri. Pur şi simplu nu putea. Se gândea, găsea argumente raţionale care să confirme că el se comporta aiurea, dar tot nu putea să se oprească. La final, tipa s-a săturat şi s-a cărat. L-a lăsat pe Alex al meu într-o baltă de lacrimi.

Cuplu în noapte

Alex a picat în depresie, dar tot nu se lăsa. O suna dimineaţa la prima oră, noaptea înainte de culcare. Zicea că nici nu prea conta ce zicea ea, era mai atent cum vorbea. Se auzea zgomot din fundal? Deci ieşise afară cu altcineva! Se ferea să vorbească prea mult sau vorbea încet? Clar, era cineva lângă ea!

Perioada asta a durat ceva vreme. În majoritatea timpului, Alex se abţinea eroic să nu o sune. Lucrurile mergeau ca naiba. Se gândea cât de prost a fost. Ce a avut şi cum a ajuns. Şi numai din cauza lui, că e un idiot.

Într-o seară, şi-a luat inima-n dinţi. S-a dus unde locuia ea, cu o prietenă, să stea de vorbă, să-i explice. Când a ajuns acolo, ea nu era. Cealaltă zicea că nu ştie unde s-a dus. A aşteptat-o în faţa blocului. Ea a ajuns pe la 10 seara. Când l-a văzut, stând aşa ca un poştaş, în faţa blocului, a încercat să-i arunce un zâmbet. Lui Alex numai de zâmbit nu-i ardea. Se uita numai la ăla de lângă ea, care o ţinea de mână.

Un caz straniu

Gelozia. Cine o poate explica? Într-un articol publicat în revista „Psychology Today“, în 2010, psihologul american Hara Estroff Marano o definea astfel: „În general, sentimentele de gelozie izbucnesc cu o aşa putere, încât parcă îţi lasă o gaură în creier, blocându-ţi gândirea raţională şi dând naştere unor comportamente care, de fapt, îndepărtează de tine persoana care este destinatara dorinţelor şi nevoilor“.

Din punctul de vedere al simptomelor şi al efectului ultim, explicaţia pare, dacă nu completă, măcar rezonabilă. Dar sunt aparenţe. Ce poate fi mai greu de cuprins într-o definiţie decât ceva atât de înşelător? Cunoaşteţi persoane geloase, nu-i aşa? Câte v-au recunoscut că sunt aşa? Şi, apoi, ce te faci când îl caracterizezi pe cineva evident gelos ca fiind „dus cu capul“ sau „paranoic“ şi te trezeşti, în final, că a avut dreptate? În ce categorie mai intră asta?

Sau gândiţi-vă la următorul exemplu. Lisa Nowak, astronaut american în plină sesiune de pregătire ca să plece în spaţiu. Aţi văzut în filmele acelea americane, prin ce trec astronauţii ca să primească undă verde de zbor. Trebuie să ai psihicul din beton armat, nu-i aşa?

Ei bine, pe 5 februarie 2007, Lisa Nowak, o doamnă de 44 de ani, nu vreo adolescentă îndrăgostită pentru prima oară, a părăsit centrul de antrenament spaţial, a condus aproximativ 1.000 de kilometri, din Houston, decisă să o răpească pe prietena fostului ei iubit, cosmonaut la rândul său. Cum vi se pare asta? Dar faptul că femeia asta a decis, ca să nu fie nevoită să oprească maşina inutil, să poarte tot drumul un scutec spaţial, de tipul celor pe care le primesc cosmonauţii când se află la zeci de mii de kilometri de Pământ?

Gelozia şi invidia

Dacă există un punct asupra cărora psihologii convin este acela că gelozia este un mecanism de supravieţuire. Care este miza acestuia este însă un subiect aflat în dezbatere. Potrivit unui raport al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, din 2011, gelozia este cea mai distructivă dintre toate pasiunile umane, fiind cauza majorităţii crimelor pasionale de pe mapamond.

Definirea devine cu atât mai complicată, cu cât, chiar şi la nivel popular, gelozia nu este aproape niciodată privită individual, în sine, ci luată, de nenumărate ori, la grămadă cu alte stări din aceeaşi gamă. Invidia, bunăoară. De câte ori aţi auzit expresia: „Sunt gelos pe X, ce viaţă mişto are?“.

Ei bine, lucrurile nu par să stea chiar aşa. Potrivit sociologului clujean Sebastian Cristescu, există o diferenţă majoră între gelozie şi invidie. „Gelozia apare când o relaţie este ameninţată de apariţia unui rival ce riscă să-ţi ia ceea ce, cel puţin în sens personal, este al tău“, explică Cristescu. Rivalul respectiv poate sau nu să aibă şi caracteristici care să incite la apariţia invidiei. „Dar, pentru a te simţi gelos, nu ai nevoie să ştii cum este cu adevărat acest rival. Simpla sa existenţă este suficientă“, spune Cristescu.

„Nu geloşi, bolnavi de gelozie“

Invidia, pe de altă parte, provine din faptul că multe dintre neplăcerile vieţii sunt cauzate de tendinţa umană de a ne compara cu ceilalţi. Când cineva are deja ceva pe care tu ţi-l doreşti, acest simplu fapt îţi dă o stare de inferioritate şi frustrare.

Tot din punct de vedere strict sociologic, gelozia este un sentiment cu rădăcini adânc înfipte în trecutul nostru evolutiv. Scopul este clar: să ajute la menţinerea relaţiilor intime. Ei bine, aici vine surpriza. „Astăzi, gelozia îşi pierde din utilitate şi cel mai bun exemplu este chiar rata uriaşă de divorţ pe care o vedem în jurul nostru. Asta ne arată că există o tendinţă clară a omului modern de a-şi schimba permanent partenerii, nu de a-şi conserva relaţiile. Chiar de curând am citit un studiu al unui profesor american, Richard Smith, care predă la Universitatea din Ken-tucky şi care spunea un lucru interesant: gelozia este, în prezent, pe un curs schimbător în repertoriul emoţional al omului. Mutaţia se face dinspre o sancţiune în faţa infidelităţii, spre un simplu semn de patologie personală. Cu alte cuvinte, nu mai suntem geloşi, pur şi simplu, suntem bolnavi de gelozie“, spune Cristescu.

Şi pare a fi gelozie / Simt că nu pot respira / Şi sunt jos, în genunchi / Poţi să-mi dai un răspuns? Refrenul melodiei „Jealousy“ , cântată de Will Young

Gelozia trăieşte şi se hrăneşte zi de zi din îndoieli. François de la Rochefoucauld, moralist francez din secolul al XVIII-lea

„Gelozia este protectorul necesar al iubirii“

„Pe plajă“, gravură în lemn de Winslow Homer, 1872

În 2000, psihologul american David Buss lansa pe piaţă „The Dangerous Passion: Why Jealousy Is as Necessary as Love and Sex“ (n.r. – „Pasiunea periculoasă: de ce gelozia este la fel de necesară ca şi iubirea şi sexul“), o carte considerată şi astăzi un reper în înţelegerea geloziei. Tema fundamentală a volumului este aceea că bărbaţii şi femeile experimentează gelozia în moduri total diferite, raportate la noţiuni de masculin şi feminin arhaice.

Potrivit lui Buss, povara masculinităţii este nesiguranţa paternităţii. Astfel, gelozia ajută bărbatul în consolidarea încrederii în sine, a încrederii că el este adevăratul tată al copilului născut de partenera sa. Astfel, spune Buss, gelozia masculină ar fi un mijloc de a limita riscul de a creşte copilul altuia.

În cazul femeilor, situaţia este complet diferită. Femininul răspunde prin gelozie pericolului de a pierde iubirea celuilalt, ca un mod de a ţine vii interesul şi implicarea partenerului în gospodărie şi înmulţirea familiei.

Potrivit lui Buss, nu gelozia în sine produce numărul de crime domestice ce apar în fiecare an în toată lumea. „Este vorba, mai degrabă, despre impresia că partenera a comis o infidelitate, când, de fapt, nimic nu s-a întâmplat.“ Privită din acest punct de vedere şi ţinând cont că fidelitatea este unul dintre pivoţii oricărei relaţii de afecţiune, gelozia devine, susţine Buss, „protectorul necesar al iubirii“.

Gelozia apare de fiecare dată când ne simţim «şterşi» prin lipsa de interes şi afecţiune a partenerului. Marcinanne Blevis, medic psihiatru francez

„Gelosul patologic e un foarte bun manipulator“

Când eşti gelos, îţi repeţi în cap o poveste, un scenariu pentru care nu ai nicio dovadă, însă care, după toate calculele tale, trebuie neapărat să se întâmple. Şi, la un moment dat, eşti de-a dreptul convins că ai dreptate. Treaba asta se cheamă „ruminaţie“ şi, în timp, poate ajunge să dea naştere unor periculoase puseuri agresive.

Psihoterapeutul Raluca Anton (foto) din Cluj spune că astfel de atitudini au loc, în mare, atunci când o jumătate de cuplu se simte neputincioasă, când nevoile îi sunt puse la încercare.

Când trebuie neapărat să o transporte pe cealaltă jumătate la serviciu, să-i verifice telefonul, să ia minuta din fiecare zi în care au stat câteva ore separaţi. Când eşti însărcinat cu controlul de cuplu, gelozia asta nu mai e funcţională, nu mai întreţine nimic. Este gelozie patologică şi trebuie tratată la specialist. În limbajul urban, metaforic, i se spune „sindromul Othello“. Dar tot la specialist se merge şi cu acesta.

„Există chiar momente agresive, puseuri de furie. Uneori, îşi dau seama că au procedat greşit şi le pare rău. Alteori, îl învinuiesc pe celălalt: «Tu m-ai adus în stadiul ăsta!». Iar gelosul patologic e un foarte bun manipulator, pentru că îşi dă seama că, prin manipulare, are şanse mari de a controla. Ca structură, geloşii patologici sunt parteneri foarte buni de afaceri“, explică Raluca Anton.

Cine sunt partenerii geloşilor? „Sunt oamenii dependenţi. Şi, chiar dacă nu sunt la început, vor ajunge astfel, pentru că altcineva ţine gestiunea vieţii lor. La aceşti oameni pot să apară simtome depresive, atunci când simt că nu-şi pot controla viaţa, sau pot apărea simptome anxioase, adică teama continuă de a fi verificat – pentru că nu ştii niciodată ce poate declanşa puseul de gelozie“, spune Raluca Anton. (Laurenţiu Ungureanu)

Geloşii pot să fi avut o viaţă de familie disfuncţională ori o situaţie de familie incertă. Ca mecanism de apărare îşi spun că, atunci când vor avea familia lor, o să se asigure că vor controla lucrurile.  Raluca Anton, psihoterapeut

O scurtă istorie a geloziei

„Gelozie şi flirt“, pictură de Haynes King, 1874

„Feţele tinerilor bărbaţi din picturile tale, până şi numele lor mă supără. Chiar şi băiatul delicat şi fără voce din leagăn. Sunt rănit când mama sau sora ta te înăbuşe în sărutări. Totul mă doare: mi-e frică (iartă-mi teama) şi, nefericit, suspectez un bărbat sub fiecare pretext. (…)

Cândva, aşa spune povestea, războaie izbucneau de la astfel de gelozii: vezi cum a început pieirea Troiei. (…) Ce rost mai are ca fetele să zidească temple ale neprihănirii, când fiecare mireasă este lăsată să facă ceea ce voieşte?

Mâna ce a pictat cele dintâi imagini obscene şi a lăsat lucruri fără de graţie în cămine pure a corupt ochii naivi ai fetelor tinere şi le-a luat puterea de a ignora păcatul.

Ce gărzi să pun pentru tine oare, ce prag nu va putea fi trecut de persoane păcătoase?“

Fragment scris de poetul latin Properţiu, ce figurează în a şasea Elegie din cartea a II-a. Data redactării este neclară, fiind situată de către istorici undeva în intervalul 25-20 Î. Hr. 

Confesiunea unui ucigaş

„Apoi, mi-a spus că, de când s-a întors, în aprilie, şi-a tras-o cu ăsta de vreo 10 ori. Am întrebat-o cum poate vorbi despre iubire şi căsătorie când şi-o trage cu altul. Eram foarte nervos. Am mers în bucătărie şi am luat cuţitul. M-am întors în cameră şi am întrebat-o: «Tu ai făcut mişto de mine când mi-ai spus toate lucrurile alea?». Ea mi-a spus că nu. Ne-am luptat în pat, eu împingeam cuţitul în ea. Bunicul ei a apărut şi a încercat să-mi ia cuţitul din mână. I-am spus să plece şi să cheme poliţia. Nu ştiu de ce am omorât-o pe femeia aia. O iubeam.“

Mărturia lui John Wilkinson, un american de 31 de ani, care şi-a înjunghiat mortal soţia, de 20 de ani. Cei doi se reîntâlniseră după o pauză de şase luni. Crima a avut loc în 1962.

Explicaţia lui Sigmund Freud

„Gelozia proiectată provine din propria infidelitate realizată în viaţă sau din impulsuri spre infidelitate care cad sub refulare. Cel care le neagă la persoana sa percepe totuşi chemarea lor atât de puternic încât, pentru uşurarea lui, el apelează cu plăcere la un mecanism inconştient: proiectează propriile porniri într-o infidelitate din partea celuilalt. (...)

Am studiat cazul unui tânăr cu o paranoia a geloziei complet dezvoltată. Obiectul acesteia era soţia sa, o persoană total fidelă. Când l-am cunoscut, suferea de atacuri separate de gelozie, care durau câteva zile bune şi care, în mod curios, apăreau după ce făcea sex cu soţia, o experienţă satisfăcătoare pentru amândoi. Aceste atacuri îşi trăgeau seva din observaţiile sale la secundă a fiecărei mici cochetării pe care soţia o făcea, într-un mod total inconştient. Aceste observaţii erau vizibile doar pentru el. De exemplu, când soţia atingea neintenţionat piciorul unui alt bărbat, ce stătea lângă ea, sau se întorcea prea mult spre altul, sau zâmbea unui alt bărbat mai plăcut decât o făcea când se afla doar în compania partenerului de viaţă.  Acest tânăr era extraordinar de atent la toate aceste manifestări ale inconştientului ei, încât devenise conştient de asta şi chiar putea să-şi autodefinească gelozia prin propriul comportament. Tot ce făcea el anormal era tocmai asta: că privea subconştientul soţiei mai atent şi-l considera mult mai important decât oricine altcineva s-ar fi gândit să o facă.“ 

Fragment din „Despre câteva mecanisme nevrotice în gelozie, paranoia şi homosexualitate“, una dintre lucrările de temelie ale psihanalizei. Sigmund Freud a publicat scrierea în 1922.

Othello, omul gelos

„IAGO:

Fereşte-te de gelozie, doamne!

E monstrul cu ochi verzi ce-şi plăsmuieşte

El singur hrana lui.

Ce fericit e încornoratul ce-şi cunoaşte soarta

Când nu-i e dragă aceea care-l minte.

Dar ce cumplite clipe-s hărăzite

Acelui care-adoră-n îndoială

Şi bănuind iubeşte pătimaş...

OTHELLO:

Ce groaznic!

IAGO:

Săracul mulţumit bogat e foarte.

Dar toată bogăţia e ca iarna

Bogatul când se teme-a sărăci.

Fereşte-i, cerule, pe toţi ai mei

De gelozie!

(...)

OTHELLO:

(analizându-l pe IAGO după plecarea acestuia)

E un băiat cinstit şi luminat,

Şi tâlcul faptelor lumeşti îl ştie.

Dar dacă aflu că-i un şoim sălbatic,

Să-mi fie coarda inimii-mi lănţugu-i,

Şi tot o zbor în vânt c-un fluiera

Să prade-n voie. Fiindcă-s negru, poate,

Şi nu vorbesc frumos precum curtenii,

Şi că scobor, nu mult, pe-al vieţii clin,

Că ea s-a dus, mă-nşală şi-mi rămâne,

Drept mângâiere, s-o dispreţuiesc.

Blestem al căsniciei! Poţi să spui

Că este-a ta plăpânda ei fiinţă,

Dar nu şi poftele-i!

Mai bine aş fi în jilavă-nchisoare un broscoi

Decât să-mpart cu altul doar un colţ

Din ce mi-e drag. E plaga celor mari,

Mai oropsiţi decât acei de jos.

E-o soartă de ne-nlăturat, ca moartea,

Şi chinu-i înfurcat ne-a fost ursit

Din leagăn chiar...

IAGO:

(după revenire)

Nu-mi place mie această meserie!

Te-ajut eu, totuşi, căci în treaba asta

Din dragoste şi cinste nebunească

Prea sunt amestecat. Trecuta noapte

Eram întins alăturea de Cassio

Şi nu puteam dormi:

Mă chinuia durerea de măsele.

E câte-un om atât de slab de înger

încât îşi spune tainele în somn.

Aşa-i şi Cassio. Iată că-l aud

Spunând în vis: „O dulce Desdemonă!

Iubirea să ne-ascundem, ia aminte.“

Şi-mi prinde mâna, domnule, mi-o strânge,

îmi zice „odorul meu!“ şi mă sărută

Cu foc, parcă smulgea din rădăcini

Săruturi ce creşteau pe gura mea.

Îmi pune-apoi piciorul peste coapsă

Şi iar oftat, şi iar sărut, şi-un strigăt:

„Ce crud destin te-a dat acelui maur!“.

OTHELLO:

O, groaznic, groaznic!

IAGO:

Da! Da-i doar un vis!

OTHELLO:

Dar dă-n vileag o faptă petrecută:

Deşi-i doar vis, e un prepus temeinic.

IAGO:

El poate să-ntărească şi dovezi

Ce par prea slabe.

OTHELLO:

O sfâşii în bucăţi!

Într-unul din momentele fundamentale ale literaturii universale, stegarul Iago, obsedat de răzbunare, îi induce stăpânului său, Othello, ideea că soţia acestuia din urmă l-ar înşela cu locotenentul Cassio. În cele din urmă, planul său are un final dramatic. Orbit de gelozie, Othello îşi ucide soţia, după care se sinucide. Fragmentul figurează în traducerea lui Ion Vinea şi a fost publicat în 1987, în volumul III al „Operelor complete“ ale lui William Shakespeare.

O scrisoare către Jodie Foster

Jodie Foster, pe platoul de filmare la „Taxi Driver“

„Dragă Jodie,

Este foarte posibil ca să nu mai prind ziua de mâine în tentativa mea de a-l ucide pe Reagan (n.r. – preşedintele SUA, Ronald Reagan). Este exact motivul pentru care-ţi scriu această scrisoare acum.După cum bine ştii, te iubesc foarte mult. În ultimele şapte luni, ţi-am trimis zeci de poeme, scrisori şi mesaje de dragoste, sperând, în zadar, că ar putea să-ţi pese de mine. Deşi am vorbit la telefon de câteva ori, n-am avut niciodată curajul să vin şi să facem cunoştinţă. Pe lângă timiditatea care mă caracterizează, n-am vrut niciodată să te bat la cap cu prezenţa mea insistentă. Ştiu că multele mesaje pe care ţi le-am lăsat la uşă şi în cutia poştală au fost probabil neplăcute, dar am simţit că aceasta era cel mai puţin dureroasă metodă pentru mine ca să-ţi spun cât de mult te iubesc.

Mă simt grozav pentru faptul că măcar îmi ştii numele şi ştii ce simt cu adevărat pentru tine. Şi, petrecând mult timp în jurul dormitorului tău, am ajuns să-mi dau seama că am devenit subiect de dezbatere, indiferent de cât de ridicol m-aş putea simţi. În felul acesta, sunt sigur că ştii că te voi iubi mereu.

Jodie, aş renunţa la ideea de a-l omorî pe Reagan într-o secundă, dacă ţi-aş putea câştiga inima şi aş putea trăi toată viaţa lângă tine, fie şi în obscuritate totală. 

Vreau să-ţi recunosc că motivul pentru care voi face ceea ce am de gând este pentru că pur şi simplu nu mai pot aştepta să te impresionez. Trebuie să acţionez cumva pentru a te face să înţelegi că tu eşti motivul! Sunt dispus să-mi sacrific libertatea, posibil chiar viaţa, ca să-ţi schimbi părerea despre mine.

Această scrisoare este scrisă cu numai o oră înainte ca să plec spre Hotelul Hilton. Jodie, te implor, priveşte în inima ta şi măcar dă-mi o şansă, prin aceste fapte istorice, de a-ţi câştiga dragostea şi respectul.

Te iubesc veşnic,

John W. Hinckley“

 Scrisoarea trimisă de John Warnock Hinckley către actriţa Jodie Foster, în 30 martie 1981. Hinckley îşi urmărise muza, de nenumărate ori, în filmul „Şoferul de taxi“ / „Taxi Driver“, ajungând să fie obsedat de ea. Îşi schimbă domiciliul, pentru a fi mai aproape de Foster, îi trimite scrisori, poezii şi mesaje, o urmăreşte în timp ce iese cu alţi bărbaţi. Treptat, sufocat de gelozie, ajunge la concluzia că uciderea preşedintelui american (asemeni personajului interpretat de Robert De Niro, partenerul lui Jodie Foster în „Taxi Driver“) o va impresio-na. Tentativa de asasinat a lui Ronald Reagan, când acesta părăsea din Hotelul Hilton din Washington, este una nereuşită. Hinckley este prins, însă ulterior declarat nevinovat, pe motive de sănătate mentală. Se află şi în prezent sub tratament psihiatric.

Model de completat

„(Nume),

Ţi-am spus de nenumărate ori că, pentru mine, cel mai puternic venin într-o relaţie este gelozia. Atunci totul devine bolnav. Totul devine mortal. De fiecare dată când îţi spuneam asta, dădeai din cap şi promiteai că te vei schimba. Iar asta nu s-a întâmplat niciodată, nici nu avea cum să se întâmple.

În fiecare zi, în fiecare oră şi în fiecare minut mă sufocai şi încercai să-mi iei libertatea, să-mi controlezi comportamentul şi prietenii, să mă izolezi de restul. Dar de ieri s-a terminat totul. Aşa că, pentru binele amândurora, e mai bine să terminăm povestea asta. Voi putea să-mi urmez calea, acum. ÎNŢELEGI? Şi vei putea să fii gelos (geloasă) pe mine cât vrei, pentru că, din acest moment, nu mai avem nimic special care ne leagă. Nu mai sunt iubitul (iubita) ta.

La revedere

(semnătură de final)“

Model de scrisoare destinată situaţiei în care eşti nevoit să te desparţi de partenerul mult prea gelos. A fost publicat pe site-ul 1001loveletters.com, alături de sute de astfel de modele, organizate pe categorii ce variază de la „Îmi e dor de tine“, la „Iertare“. În spaţiile necompletate de la început şi de la sfârşit se trece numele expeditorului, respectiv al destinatarului. În funcţie de sexul partenerului, se foloseşte genul masculin sau feminin.

Acest text a fost publicat în „Weekend Adevărul“.