Ieri – Întuneric, Azi - Lumină

Regimul PSD-ist, mai întâi, şi cel băsescian, mai apoi, au folosit din plin comparaţia de tip Caţavencu- Ieri - Întuneric - Azi, Lumină.

Coup d'Etat: a Practical Handbook" („Lovitura de stat - ghid practic"), una dintre faimoasele lucrări ale lui Edward Nicolae Luttwak, născut la Arad şi devenit Senior Advisor la Center for Strategic and International Studies din Washington, invocă, la un moment dat, deosebirea dintre limitele supravieţuirii politice şi cele ale supravieţuirii economice. Pentru un guvern venit în fruntea ţării, fie prin alegeri libere, fie prin lovitură de stat - susţine autorul - cele două supravieţuiri sunt ierarhizate: supravieţuirea politică e înaintea celei economice.

O dată atinse limitele supravieţuirii economice a populaţiei, regimul se va confrunta cu o revoltă de masă în urmă căreia se va prăbuşi. El se poate prăbuşi însă înainte de asta, pentru că s-au atins limitele supravieţuirii politice. Limitele supravieţuirii politice depind însă de o mulţime de factori, cel economic nefiind, deci, singurul. Iată diferenţa dintre cele două supravieţuiri, aşa cum o surprinde autorul: „Există ceea ce noi am numi limita de supravieţuire economică, sub nivelul căreia populaţia ar risca, în marea sa majoritate, să moară de foame. Dar, cu mult înainte ca aceasta să fie atinsă, e o altă limită pe care noi trebuie s-o luăm în consideraţie: cea de supravieţuire politică, sub care guvernarea noastră nu va întîrzia să fie răsturnată.

Limita de supravieţuire economică e mai mult sau mai puţin rigidă: într-un mediu definit prin climatul său, obişnuinţele şi tradiţiile sale, locuitorul mediu dotat are nevoie, pentru a putea trăi, el şi familia sa, de un minimum de venit anual. Limita de supravieţuire politică e, în schimb, variabilă: ea depinde, pe de o parte, de factori psihologici, istorici şi sociali, pe de alta, de eficienţa sistemului de securitate al Statului, ca şi organizarea propagandei".

Într-un regim democratic, nu se pune problema supravieţuirii politice prin mijloace dictatoriale. Rămâne însă problema mijloacelor politice. Astfel, noua putere îşi poate aservi presa independentă, transformând-o într-un instrument de propagandă. Aşa cum o transcrie Eduard N. Luttwak, propaganda aminteşte izbitor de argumentele aruncate în joc de cele regimurile care au urmat la noi ceauşismului: „Trebuie să înţelegem prin «propagandă», toate activităţile care constau în informarea şi distracţia publicului. În cazul de care ne ocupăm,  ele ar viza, pe o de o parte, deturnarea atenţiei publicului de la încercările prin care trece, pe de alta, justificarea acestor încercări, explicîndu-le ca fiind indispensabile realizării fericirii viitoare, căreia noi îi suntem garant.

Fără ca asta să fie o necesitate, noi am putea să prezentăm lumea exterioară ca fiind mult mai prost alcătuită ca a noastră. În chip obligatoriu însă, propaganda noastră trebuie să arate că standardul de viaţă era mult inferior sub precedentul regim standardului pe care noi l-am instaurat.

De asemenea, propaganda trebuie să aibă scopul, nu mai puţin important, de a convinge masele că regimul nostru este cel mai sigur şi mai eficace mijloc de a moderniza ţara. Pentru aceasta propaganda va utiliza fie o metodă raţională - cu ajutorul statisticii - fie iraţională, care ar consta în prezentarea noilor guvernanţi ca nişte supraoameni".

Termenul de propagandă - folosit de autor - ar putea să pară neadecvat guvernărilor democratice postdecembriste. Să-l înlocuim, pentru a-i linişti pe talibanii democraţiei, cu termenul comunicare publică. Cu ajutorul lui vom înţelege bătălia dusă de cele trei regimuri postdecembriste pentru supravieţuirea politică. Echipa Iliescu şi-a concentrat atenţia pe denunţarea „dezastruoasei moşteniri" lăsate de regimul comunist. Democraţia a fost înfăţişată în culori trandafirii, ca o lume a fericirii şi bunăstării întruchipate. Nu altfel a procedat echipa Constantinescu. Chiar şi după victoria în alegeri s-a continuat mult timp corul pe tema celor 7 ani de dezastru iliescist. Cât despre noul regim, el a fost înfăţişat ca rezolvând toate problemele.

Regimul PSD-ist, mai întâi, şi cel băsescian (din 2005 putem vorbim de regimul unui om, şi nu al unui partid), mai apoi, au folosit şi ele, din plin comparaţia de tip Caţavencu - Ieri - Întuneric, Azi - Lumină. Peste un an vor fi noi alegeri. Se îndoieşte cineva că noua putere nu va apela din plin la această dihotomie?!