Programul F-35: o speranţă flancată de controverse

Se spune că amatorii vorbesc despre strategie în timp ce adevăraţii experţi se interesează de logistică. Dacă prima defineşte „Ce anume trebuie făcut”, cea de-a două detaliază „Cum trebuie făcut”. În cel de-al doilea termen trebuie căutate adesea motivele unui succes sau, dimpotrivă, ale unui eşec.

Pe măsură ce armamentul devine tot mai sofisticat şi necesită un efort tehnic interdisciplinar susţinut de sume tot mai însemnate, logistica anexează marea strategie. Dacă manufacturarea unei săbii cerea munca unui număr redus de oameni (minerul, cărăuşul şi meşterul propriu-zis); dacă armele de foc precum Kalaşnikovul pot fi produse chiar de naţiunile sărace şi mânuite de copii analfabeţi, cu cât urcăm pe scara sofisticării, cu atât intrăm în meandrele unei veritabile diviziuni a muncii. Construcţia unei drone, a unui submarin, avion cu reacţie ori satelit stratosferic amalgamează eforturile a zeci, sute dacă nu chiar mii de oameni din cele mai variate domenii (metalurgişti, ingineri electronişti cu toate subspecializările închipuibile şi, nu în ultimul rând, contabili/economişti). Ca să nu mai vorbim de faptul că misiunea celor tocmai menţionaţi nu se încheie la poarta fabricii, ei fiind în continuare necesari pentru a asigura întreţinerea, repararea şi, în timp, îmbunătăţirea produsului.

Cu cât un proiect este mai ambiţios, cu atât el convoacă o adevărată diplomaţie tehnologică, deoarece un singur stat sau o singură firmă nu-l mai pot duce la bun sfârşit în autarhie.

Este şi cazul avionului F-35 (cunoscut şi ca Joint Strike Fighter), cel mai ambiţios produs militar american a cărui dare în folosinţă ar trebui să fie anul 2016. Speranţele care se leagă de performanţele sale sunt echivalate de controversele care înconjoară numele abreviat al acestui colos al epocii industriale. Dacă susţinătorii săi laudă avantajele tactice, criticile ocupă paleta de la observaţii punctiforme până la  pesimismul profund care anunţă un eşec răsunător.

Prima parte a articolului va prezenta pe scurt datele generale ale proiectului F-35. A doua va trata criticile programului urmând ca cea de-a treia şi ultima să mediteze asupra viitorului securităţii aşa cum este reflectat prin subiectul supus studiului.

F-35: un proiect aproape pan-occidental

Supranumit şi Lightning II, F-35 Joint Strike Fighter (JSF) îşi trasează existenţa de pe undeva de la mijlocul anilor ’90, când administraţia Bill Clinton urmărea să aleagă un program aeronautic capabil să înlocuiască aparatele F-16 îndeplinind totodată un optim de calitate-preţ pentru secolul XXI. 

Pe 24 octombrie 2001, Consiliul de Achiziţii în Apărare (Defence Acquisition Board) şi-a dat aprobarea, iar a doua zi, Secretarul Apărării a certificat în faţa Congresului că proiectul este fezabil. Pe 26 octombrie 2001 comanda a fost înmânată celor de la Lockheed Martin şi Pratt& Whitney (acestora din urmă revenindu-le construirea motorului).[1] Lockheed este firma-amiral, însărcinată cu asamblarea pieselor create de alţi subcontractori:

•  Northrop  Grumman  Aerospace  Systems,  cu sediile în El  Segundo şi   Palmdale,  California  (integrarea fuselajului central);

•  BAE  Systems,  Samlesbury,  (Aft Fuselage Integrator);

•  L-3  Display  Systems,  Alpharetta,  statul Georgia ( sistemul vizual din carlingă);

•  Honeywell  Aerospace,  Yeovil,  Marea Britanie (aparatul de oxigem) şi

•  United  Technologies  Corporation,  Aerospace  Systems,  Fort  Worth/Texas (mecanismul de aterizare).[2]

Alături de actorii mai sus menţionaţi (adică firme americane şi britanice) o serie de alte guverne şi-au exprimat disponibilitatea de a fi parte a şantierului: Canada, Australia, Italia, Olanda, Danemarca, Norvegia, Israel şi Turcia.

Harta de mai jos punctează cele 250 de locaţii unde se produc componente ale Lightining II:

Sursa: Frankie Dintino, Center for International Policy apud James Fallows, The Tragedy of the American Military, The Atlantic, January/February 2014

Primul aparat a văzut lumina zilei în 2006, iar în 2013 a fost finalizat şi al 100-lea. Departamentul  Apărării Americane (DoD) plănuieşte achiziţionarea a 2457 de aparate livrabile în trei versiuni: A, B şi C, fiecare specială pentru cele trei arme: armată, aviaţie şi marină.[3] Naţiunile prietene stau şi ele la coadă după cum urmează:

- Marea Britanie/ RAF -  138 F-35B

- Italia- 90 (dintre care 60 F-35 şi 30 F-35B)

- Olanda- 37 F-35A

 -Turcia- 100 F-35A

- Australia- 100 F-35A

- Norvegia- 52 F-35A

- Danemarca- 30 F-35A

- Canada- 65 F-35A

-  Israel- 33 F-35A

- Coreea de Sud- 40 F-35A

 - Japonia- 42 F-35A

Printre parametri specifici putem vorbi despre o lungime de 15,6-15,7 metri; o înălţime de 4-36-4,48 metri; o viteză de 1,6 Mach (aprox 1.200 kilometri/oră). Capacitatea rezervorului variază între 8278 kg- 8960 kg (în funcţie de fiecare versiune: A, B sau C) şi corespunde unei autonomii de 2.200 kilometri. Dincolo de partea fizică, pledoaria designerilor săi descrie un veritabil computer zburător ce îmbracă organic pilotul à bordul, devenit un ecran sensibil împreună cu casca ticsită de senzori în valoare de 500 de mii $ (adaptată fiecărui purtător în sine) furnizează informaţii 3D şi serveşte drept extensie a ocupantului avionului.

Lista cu defecte

După enumerarea proprietăţilor urmează criticile, deopotrivă la nivel tehnologic cât şi economic. Cele două categorii merg adesea împreună, alteori sunt semnalate separat. Putem deosebi aici trei instanţe:

• prima categorie de critici provine de experţi în domeniu, fie aceştia civili, birocraţi sau foşti militari. Voci precum Pierre Sprey, fost analist statistician la Northrop Grumann consideră că F-35 nu este superior lui F-16, model conceput la finele anilor 1960;
• în a doua categorie avem documente precum raportul Inspectorului General din cadrul Departamentului Apărării din septembrie 2013 care enumeră 363 de itemi ce conţin 719 elemente problematice (defalcate în funcţie de firma însărcinată şi pe intensitatea problemei):

Sursa: Inspector General, US Department for Defense, Quality Assurance Assessment of the F-35 Lightning II Program, 30 September 2013, pp.5-6

-   Ultima şi cea de-a treia categorie are în vederile costurile şi porneşte dinspre finanţe spre esenţa procesului de fabricaţie.  F-35 întruchipează cel mai scump program militar din istoria americană. Un raport al RAND din estimează costurile de achiziţie, operare şi întreţinere ale forţelor armate ale SUA la 900 mld$ până în 2065. Între 2002-2010 costul/per ora de zbor al avionului s-a mărit cu 80%![4]

De asemenea, în pofida a ceea ce susţine generalul Chris Bogdan, noul manager al proiectului, preţul fiecărui aparat în loc să scadă se află pe panta ascendentă, explică Winslow Wheeler, analist aviatic.[5] De la 80 milioane $, conform estimărilor iniţiale, s-a ajuns la circa 116 mil$ pentru anii 2012-2014.[6]

Recomand şi următorul documentar: F-35 - Runaway Fighter - the fifth estate

Sigur, şi aici ca şi în multe alte domenii cifrele diferă în funcţie de sursa consultată, inclusiv între variile studiile ale celor de la RAND. Dacă în alte cazuri pluralismul opiniilor denotă o dezbatere sănătoasă, când vine vorba despre domenii cheie, cruciale, precum apărarea sau sănătatea discrepanţele dintre cifre sunt cel puţin îngrijorătoare. Pentru cel care cercetează chestiunea se naşte întrebarea: „Cât de capabili şi de cinstiţi sunt decidenţii implicaţi în domenii-cheie din moment ce nu pot ajunge la un acord nici măcar pe tabloul statistic? ”

F-35: metaforă a unei epoci imprevizibile

• Imprevizibilitatea nu s-a născut în mod cert cu timpul prezent dar  astăzi, mai mult decât în alte contexte istorice, ea este generată nu de capriciile naturii cât de mersul tehnologiei. Creşterea în complexitatea a acesteia din urmă anihilează aproape orice plan şi introduce o cantitate de variabile dincolo de previziuni. „Fricţiunea” şi „jocul multicolor al norocului” prin care Clausewitz descria războiul, se petrec în primul rând în fabrică, pe banda de producţie şi de abia apoi pe câmpul de luptă. Astfel, neputinţa de a controla ce se procesul determină noi şi noi costuri suplimentare. Actorii implicaţi tind să manifeste starea de spirit a dependenţior de jocuri de noroc: pe măsură ce pierzi la ruletă (să zicem) ai tentaţia nu de a te retrage la timp, ci de a investi bani în plus cu speranţa că o încercare norocoasă va răsturna situaţia şi vei recupera ce ai pierdut. Rezultatul se termină arareori în câştig cât adesea prin faliment. Şi aici deci este de aşteptat ca naţiunile co-participante la afacerea F-35 îşi vor menţine hotărârea fie şi pentru că recunoaşterea eşecului se panalizează în ochii electoratului.  
• În altă ordine de idei, preţul crescut al unor echipamente ar putea avea un efect similar celor al armelor nucleare după 1945: un război direct între marile puteri capătă aproximează un lux pe care nimeni nu şi-l mai poate permite (indiferent că este vorba despre Rusia, Germania, SUA, China, Franţa, Anglia sau Japonia)[7]. Simultan, naţiunile deţinătoare ale unor armate tehnologic intensive ar putea fi tentate să atace duşmani mai mici, aparent uşor de învins fără teama unor pierderi materiale ori umane prea mari (a se vedea viteza cu care SUA a intrat în Irak după 2001 sau aventura neterminată a Kremlinului în Ucraina 2014- ). Pe cale de consecinţă o cascadă de conflicte locale nu este de neimaginat pentru viitorul mediu.  
• Ne putem întreba dacă nu cumva asistăm la virtualizarea vieţii, indiferent că vorbim despre arta militară sau sistemul financiar. Deopotrivă banii electronici ca şi proiectele de anvergură întreţin o bursă a promisiunilor neacoperite de realitate.  

Următorii ani ne vor demonstra dacă propulsoarele îl vor ridica sau nu F-35 la înălţimea standardului din reclamă.

[1] Jeremiah Gertler, F-35 Joint Strike Fighter (JSF) Program, Congresional Research Service, April 29, 2014, pp.7-8, nota 45

[2] Inspector General, US Department for Defense, Quality Assurance Assessment of the F-35 Lightning II Program, 30 September 2013, p.i

[3] Jeremiah Gertler, op.cit., p.1. O dare de seamă a celor de la Lockheed Martin stipula cifra de 2363. Vezi: F-35 Lightning II Program Status and Fast Facts December 8, 2014, http://www.lockheedmartin.ca/content/dam/lockheed/data/australia/documents/F-35FastFactsDecember2014.pdf

[4] John G. Drew, Ronald G. McGarvey, Peter Buryk, Enabling Early Sustainment Decisions Application to F-35 Depot-Level Maintenance, RAND, 2013, p.ix. La pagina 2 însă, pentru acelaşi interval este dată cifra de 617 mld$!

[5] Winslow Wheeler, Different Planes, Common Problems, Time, June 06, 2013

[6] Spre exemplu studiul lui Jeremiah Gertler de la Serviciul de Cercetări ale Congresului estimează costul proiectului la 319 mld$ dolari corespunzători la 2457 avioane (nivel fiscal 2012). Se coroborează oare datele lui Gerler cu cele ale lui Drew& Co.? Discuţia rămâne deschisă.

[7] M. Mandelbaum, Is major war obsolete?, Survival: Global Politics and Strategy, Volume 40, Issue 4, 1998, pages 20-38