Iubirea m-a lăsat în stradă

"Am fost educată să nu fac diferenţe între oameni, căci toţi suntem egali. Vroiam să am o viaţă normală, o casă...un soţ...chiar şi probleme. Nu m-am gândit că viaţa mea se va

"Am fost educată să nu fac diferenţe între oameni, căci toţi suntem egali. Vroiam să am o viaţă normală, o casă...un soţ...chiar şi probleme. Nu m-am gândit că viaţa mea se va schimba de la noapte la zi, atunci când l-am cunoscut pe Andres şi că toate sentimentele mele de dragoste şi iubire se vor transforma în lacrimi şi furie, că lucrurile în care credeam cu atâta sfinţenie, astăzi îmi sunt necunoscute"

Când Elena Estera a decis să plece în străinătate nu se gândea că va întâlni aici necazul şi dezamăgirea.

Chiar dacă acasă nu îi lipsea nimic, visa la o viaţă mai bună, vroia să fie independentă şi să poată alege viitorul ei. " Împlinisem 22 de ani; simţeam că e momentul să fac ceva cu viaţa mea şi în acelaşi timp să pot ajuta familia". Am plecat mai întâi în Germania, la Frankfurt, unde cu ajutorul unor vecini am găsit de muncă foarte repede. Aveam grijă de doi copii" - povesteşte Elena.

Din cauza faptului că nu s-a putut adapta mediului de trai şi nici nu a reuşit să înveţe limba germană, după doar câteva luni a plecat în Spania, unde o aşteptau prietenii de familie. Timp de şase luni de zile a locuit în localitatea Castilla La Mancha şi a lucrat ca ospătar într-un restaurant. "Mi-a plăcut mult în acea zonă, era linişte. De câte ori aveam liber de la serviciu, mă plimbam pe străduţele din sat. Aveam senzaţia că sunt acasă. Era frumos!"

A preferat totuşi să plece din acea zonă pentru că se câştiga foarte puţin, din cauză că erau mulţi români în zonă şi nu se găsea atât de uşor de lucru. Următoarea "oprire" a făcut-o în Villareal, un orăşel al provinciei Castellon. Atât de bine i-au mers lucrurile că a ajuns sâmbăta, iar duminica a şi început munca, tot ca ospătar.

Îi mergea bine. La serviciu toată lumea o aprecia, îşi făcuse prieteni noi cu care ieşea în oraş în timpul liber, dar cel mai important era faptul că putea să îşi ajute familia.

"Când iubeşti, vorbeşti aceeaşi limbă"

La doar câteva săptămâni de muncă, l-a cunoscut pe Andres, de care s-a îndrăgostit de cum l-a văzut.

"Nu m-a interesat că are altă religie, altă cultură, pentru mine dragostea e la fel în toată lumea. Ce dacă Andres este din Maroc şi are o cultură foarte diferită de a noastră? Am învăţat multe lucruri despre care, sinceră să fiu, nici nu ştiam că există".

Andres i-a făcut o mare surpriză în ziua când i-a spus că a cumpărat un apartament şi că ar dori ca ea să se mute împreună cu el. A acceptat imediat, bineînţeles. S-au mutat în Nules, la 15 kilometri de Villareal. "Am continuat să merg o periodă la muncă, dar a trebuit să renunţ. Andres nu mă putea duce în fiecare zi cu maşina, mai ales că lucra în trei schimburi, iar cu banii pe care îi cheltuiam pe biletul de tren, apoi pe taxi, nu mai rămâneam cu nimic la sfârşitul lunii".

Au dus-o greu o perioadă, dar Elena nu s-a dat bătută şi a căutat în fiecare zi de lucru. Relaţia dintre cei doi mergea la fel de bine, problemele îi apropiaseră şi mai mult, se iubeau şi aveau încredere că se vor găsi soluţii.

Elena s-a angajat până la urmă la un bar. " M-am bucurat enorm că aveam să lucrez din nou. Problemele noastre economice luau sfârşit".

"Cel mai frumos cadou din viaţa mea"

Elena se emoţionează când îşi aduce aminte de acea zi. Ochii ei albaştri sclipesc de bucurie, iar câteva lacrimi îi cad involuntar în timp ce povesteşte.

"Am simţit cum ceva mişca la mine în burtă şi m-am speriat. Credeam că înghiţisem vreo insectă, ceva, dar parcă prea puternică fusese lovitura. Andres m-a dus imediat la medic şi am avut surpriza să aflu că sunt însărcinată în patru luni. A fost cea mai fericită zi din viaţa mea".

Nu am mai mers la muncă în perioada următoare a sarcinii, medicii m-au sfătuit să stau în pat, să duc o viaţă cât mai liniştită şi fără efort. În data de 14 decembrie, l-am născut pe Samir. Eram o femeie împlinită, aveam tot ceea ce dorisem să realizez în viaţă".

O minune ţine trei zile

"După botezul celui mic, am plecat în vacanţă, în România. Nu am cuvinte să exprim cât de frums a fost. Prietenii şi familia ne-au aşteptat cu o petrecere-surpriză. Andres s-a adaptat imediat, mai ales că îl învăţasem câteva cuvinte în română. Nu mi-am făcut probleme pentru nimic, trăiam un vis frumos.

Nu aveam de unde să ştiu că la întoarcerea noastră în Spania, toate astea aveau să se transforme într-un coşmar"

Vocea Elenei devine gravă , îl ia pe Samir în braţe şi îl strânge la piept. Cu privirea în gol, îmi spune: "Ştii, am crezut mereu că se poate trece peste orice obstacol în viaţă dacă ai lângă tine persoana potrivită".

Simt durerea ei, cât de greu îi este să vorbească despre asta, dar are nevoie să se destăinuie cuiva. Nu mai poate să sufere singură, în tăcere. Vorbeşte fără să se oprească, iar din când în când îl mai leagănă pe Samir în braţe.

"Aveam probleme, ca toate familiile de altfel, dar niciodată nu întârzia acasă şi nu ne lipsea nimic. Era atent şi nu uita niciodată să îmi spună cât de mult ne iubeşte pe mine şi pe cel mic. În ultima perioadă, însă, ceva s-a schimbat la el. Era abătut, pleca şi uita să mai vină până a doua zi acasă, parcă nu existam pentru el. Nu i-am zis nimic, mai ales că era în perioada când ei sărbătoresc ramadanul. Am preferat să ştept şi, în tot acest timp, am trecut cu vederea peste toate. Nu vroiam ca îndoiala şi neîncrederea să pună stăpânire pe inima mea.

Dar aveam să aflu că, în timp ce eu îl aşteptam acasă cu masa pregătită, el îşi petrece timpul în braţele alteia. Nu am mai rezistat şi l-am urmărit. Nici cerul dacă ar fi căzut pe mine nu cred că m-ar fi durut atât de tare, cum m-a durut să îl văd ieşind din apartamentul ei, ca din propria casă.

Am plecat plângând, asta era tot ce puteam să fac în acel moment. L-am aşteptat liniştită, oricum lacrimi nu mai aveam şi degeaba făceam scandal. A intrat în casă, m-a întrebat ce fac şi a încercat să mă ia în braţe. <> , l-am întrebat. <> . La început a negat totul, dar a fost în zadar. L-am luat de mână şi l-am dus la barul unde lucra amanta lui. Şi româncă, pe deasupra! I-am pus faţă în faţă. Ea a recunoscut că sunt împreună de mai bine de şase luni, că a ştiut de la început că are nevastă şi copil, dar a acceptat situaţia pentru că s-a îndrăgostit de el. Nu mai aveam cuvinte. Nu vroiam să mă prăbuşesc acolo şi nici să fac scandal. Faptul era deja consumat. Am plecat, l-am luat pe cel mic şi am sunat la serviciile sociale, iar asistenţii sociali m-au dus la un centru pentru femei, în Castellon.Am acceptat soluţia asta pentru că nu aveam unde să merg cu un copil mic, fără acte şi fără un loc de muncă."

"Visele mele spulberate"

După şase ani în Spania, când toate îi mergeau bine, Elena a pierdut încrederea în oameni. După toate eforturile ei de a fii fericită alături de Andres şi de micuţul lor, acum locuieşte într-o cameră pe care serviciile sociale o pun la dispoziţie persoanelor care stau în centru.

"Nu ne lipseşte nimic aici , dar nu asta doresc pentru copilul meu. Ca mamă, m-aş întoarce mâine acasă, ca femeie-niciodată".

"Crăciunul bate la uşă, e sărbătoarea familiei, toată lumea se bucură, eu sunt tristă când îmi privesc copilul şi mă întreb, încotro vieţile noastre?" - asta este întrebarea la care Elena ar dori să găsească cât mai repede un răspuns.