Occidentul a comis în Siria toate greşelile posibile

În cei cinci ani scurşi de la izbucnirea conflictului, în Siria au fost comise toate greşelile posibile, situaţie ce a dus la ceea ce mai mulţi comentatori au numit „cea mai gravă tragedie de după cel de-Al Doilea Război Mondial“, scrie specialistul în relaţii internaţionale Daniel Vernet într-o amplă analiză pe această temă.

În cifre, conflictul din Siria se traduce prin peste 300.000 de morţi, patru milioane de refugiaţi, dintre care peste un milion deja în Europa, şi 7,6 milioane de persoane strămutate. Aproape jumătate din populaţia ţării. 

Bombardamentele şi confruntările armate au distrus o foarte mare parte din Siria. Bashar al-Assad, sprijinit de Iran şi de Rusia, se află în continuare la putere. Gruparea jihadistă Statul Islamic a profitat cât a putut de acest război civil, ocupând teritorii importante din Siria şi Irak. Turcia, membră a NATO, a ajuns la un pas de război cu Rusia. Statele Unite îşi văd credibilitatea zdruncinată în faţa aliaţilor lor din cauza ezitărilor lui Barack Obama în privinţa acestui conflict. 

Chiar dacă pentru situaţia din Siria nu exista o rezolvare simplă, se pare că occidentalii au comis toate erorile posibile, scrie pentru slate.fr Daniel Vernet, specialist în relaţii internaţionale şi fost redactor-şef al publicaţiei „Le Monde“, acesta prezentând principalele greşeli  comise de occidentali în Siria. 

1. Capacitatea lui Assad de a rezista a fost subestimată

În euforia produsă de Primăvara Arabă, manifestaţiile au început şi în Siria, unde, pe 15 martie 2011, câţiva adolescenţi au scris pe pereţii unor clădiri din oraşul Deraa: „Vine rândul tău, doctore“ („doctorul“ fiind porecla lui Bashar al-Assad, pe care a primit-o ca urmare a studiilor sale în domeniul oftalmologiei). În zilele următoare au început manifestaţii paşnice în mai multe oraşe din ţară, de la Damasc până la Alep, sirienii cerând încetarea corupţiei şi respectarea libertăţilor individuale.

În cancelariile occidentale s-a spus că Assad trebuie să plece, dar cancelariile occidentale nu au realizat care este, de fapt, situaţia din teren, inclusiv din punct de vedere religios. Divizările de această natură au împiedicat o unificare a opoziţiei şi au ajutat regimul de la Damasc, care beneficiază, printre altele, de sprijinul Rusiei şi al Iranului.

2. Intervenţia în Siria, problematică

În faţa acestor manifestaţii, Assad răspunde prin unele concesii, inclusiv eliberarea unor prizonieri politic, cei mai mulţi fiind islamişti extremişti care se vor alătura apoi jihadiştilor, dar şi prin represiune.

Experienţa avută de occidentali în Libia pare că a influenţat şi deciziile luate de aceştia privind Siria, mai ales în contextul în care preşedintele SUA, Barack Obama, a criticat incapacitatea europenilor de a-şi asuma angajamentele luate privind Libia. În plus, Obama, care voia să scoată SUA din războaiele din Irak şi Afganistan, nu-şi mai permitea să intre într-un altul. 

La rândul lor, Rusia şi China nu-şi doreau o intervenţie în Siria aşa cum au permis, prin abţinerea în Consiliul de Securitate al ONU, să se întâmple în Libia. 

3. Livrarea de arme, marcată de ezitări 

În lipsa unei intervenţii directe, occidentalii s-au întrebat dacă este cazul să-i înarmeze pe opozanţii lui Assad. În faţa cruzimii represiunii, unii trecuseră la lupta armată. Un embargo asupra armelor cu destinaţia Siria, livrarea de arme non-letale unor grupări de opoziţie, antrenarea de către CIA a unor opozanţi în Iordania, livrarea de arme rebelilor de către americani prin intermediari, ba chiar şi de către Franţa - toate aceste decizii au fost luate în mod ezitant şi, uneori, cu întârziere.

Ezitările occidentalilor sunt însă de înţeles, consideră Daniel Vernet, având în vedere că armele ar fi putut ajunge unde nu trebuie, adică în mâinile grupării al-Nusra, afiliată grupării teroriste al-Qaida în Orientul Mijlociu, care domină tot mai mult opoziţia armată din Siria. Totodată, aceste întârzieri au slăbit Armata Liberă Siriană, reprezentată de opozanţii „moderaţi“, în favoarea islamiştilor echipaţi de monarhiile din Golf. 

4. „Linia roşie“ trasată de Obama

Şeful Casei Albe a vrut să menţină implicarea americană în Siria la nivelul cel mai scăzut posibil, după cum a dorit şi să fie indirectă. A acceptat trimiterea unor forţe speciale, dar a respins categoric ideea unei intervenţii terestre. A refuzat crearea unei zone de securitate în nord pentru protejarea civililor sau o zonă de excludere aeriană pentru a împiedica elicopterele lui Assad să tragă asupra mulţimii. 

În 2012, însă, a trasat o „linie roşie“: regimul de la Damasc nu poate folosi arme chimice. Aceeaşi linie a fost trasată şi de preşedintele Franţei, François Hollande. Pe data de 21 august 2013, 1.400 de civili au fost ucişi într-un atac cu gaz sarin. Franţa este gata să treacă la pedepsirea acestei fapte, nu şi Obama. În acest context, credibilitatea SUA în faţa aliaţilor săi începe să aibă de suferit, iar Rusia devine actor principal în „jocul“ din Siria. 

Experţii se îndoiesc că regimul Assad ar fi căzut dacă, la acel moment, obiectivele militare ale regimului de la Damasc ar fi fost bombardate, dar admit că s-ar fi accelerat procesul de îndepărtare a sa de la putere. La rândul său, premierul francez, Manuel Valls, a declarat recent pentru revista americană „The Atlantic“, că „(noi) am creat un monstru (...) ţintele erau deja stabilite. Dacă am fi bombardat, aşa cum era prevăzut, lucrurile ar fi stat altfel azi“. 

5. Consolidarea Statului Islamic

Nimeni nu anticipa că Statul Islamic va profita de acest conflict pentru a câştiga teren în Siria şi în Irak. Unii observatori consideră că la originea acestei situaţii s-ar afla, de fapt, intervenţia americană împotriva lui Saddam Hussein, în 2003. Slăbirea puterii şiite în Irak şi războiul civil din Siria au favorizat extinderea acestei grupări jihadiste.

Apare astfel şi o nouă dilemă pentru Occident – trebuie acordată prioritate luptei împotriva ISIS sau împotriva lui Assad? Discursul evoluează în favoarea unei coaliţii internaţionale împotriva ISIS, fie cu Rusia, fie chiar cu Iranul, susţinători ai regimului de la Damasc, ceea ce presupune, de fapt, o înţelegere tacită cu regimul sirian. 

6. Surpriza rusă

În septembrie 2015, de la tribuna Adunării Generale a Naţiunilor Unite, preşedintele rus, Vladimir Putin, a denunţat politica dusă de Occident în privinţa Siriei şi şi-a afirmat sprijinul pentru Assad. Câteva zile mai târziu, Rusia, care îşi întărise prezenţa militară în jurul bazei sale de la Tartus, a început o campanie de bombardare a ţintelor „teroriste“, o campanie care nu a fost lipsită de controverse, Rusia fiind acuzată că, de fapt, vrea să-i nimicească pe opozanţii lui Assad. Treptat, forţele loiale regimului de la Damasc au început să câştige teren. Şi, din nou, forţele opoziţiei au devenit prea slabe, la fel ca la începutul conflictului.