În sandale, la porţile Kabulului
0
Nu au fost doi - trei ani de graţie pentru puterea de la Kabul lăsată în urmă după retragerea americană. Nu au fost nici şase luni, nici 30 până la 90 de zile, cum au prezis informatele servicii secrete americane. Nu a durat decât o săptămână.
Cu o zi în urmă, preşedintele afgan transmitea cetăţenilor afgani mesajul că nu e cazul să se îngrijoreze, forţele de securitate sunt pregătite să-i protejeze.
La mai puţin de 24 de ore distanţă se poartă negocieri, un fel a zice, pentru predarea paşnică a capitalei.
Ca în decembrie 1989, în Bucureşti, la un miting celebru, ministrul afgan de interne transmite la televiziune: ” Compatrioţi, aşezaţi-vă liniştiţi la locurile voastre!”
Câteva elicoptere zboară, în acest timp, pe deasupra capitalei afgane. Nu e exclus ca la bordul lor să se afle deja înalţii responsabili în mâinile cărora s-au aflat, prin procură, până la această oră, destinele poporului afgan.
Nu e ca în 1975, în Saigon, Vietnam. E mai rău.
Nu a fost o operaţie militară clasică de preluare a ţării, cu nişte linii de front, bătălii pentru poziţii strategice, atacuri şi contraatacuri.
Nu a fost o ofensivă cu etape de marş. Cum să mărşăluieşti în sandale? Şi ce rost are?
Obiectivul de atacat şi cucerit e la doi paşi.
Teritoriul deţinut de talibani a fost întotdeauna difuz, în jurul marilor oraşe, de-a lungul puţinelor şosele care le conectau.
Operaţia militară este de fapt o înfăţişare în faţa porţilor oraşelor a celor câteva sute sau mii de talibani din jur, pentru o audienţă cu guvernatorul.
AKM-urile purtate neglijent pe umăr sunt principalul argument că trebuie primiţi.
FOTO Stringer/ AFP
Scuza celor care pleacă este că acest tip de război nu poate fi câştigat
Cam târzie descoperirea, după douăzeci de ani de prezenţă militară, plus aproape un trilion de dolari cheltuiţi de SUA şi aliaţi pentru forţele dislocate în această ţară.
Acum vreo şaptesprezece ani, un colonel rus, diplomat într-o capitală nordică, încerca să mă arunce în acceptarea unei comparaţii între ceea ce se întâmplase anterior, pe timpul intervenţiei sovietice în Afganistan, şi ceea ce se petrecea pe timpul celei americane care începuse doar de câţiva ani.
”Pe timpul nostru (sic!), puteam intra neînarmaţi în bazar. Nicio problemă. Pot face americanii acum acelaşi lucru? Nu.”
Nu am putut verifica adevărul, sau nu, al acestei afirmaţii.
Sigur este însă faptul că loialiştii din partea afganilor faţă de cauza democraţiei de tip occidental au fost, până la final, o pătură extrem de subţire.
Care nu a putut rezista decât câteva zile unui asalt decis al talibanilor.
Aceasta în condiţiile în care modelul promovat de sovietici / ruşi s-a dovedit la rândul lui falimentar.
Acum e rândul Chinei să încerce, vor spune analiştii.
Ei sunt cu explicaţiile, întotdeauna există cineva care înţelege mai profund evoluţiile decât se înfăţişează ele pe un ecran de televizor.
Şi eu sunt pregătit să explic.
Chiar să creionez câteva scenarii de evoluţie a evenimentelor. Aşa, de dragul discuţiei.
Sigur, va urma un val de refugiaţi. Nu doar către Pakistan.
Sigur, talibanii vor avea nevoie de infrastructură, de produse ieftine, vor impune o stabilitate forţată poporului din subordine. Condiţii bune pentru o implicare chineză.
Sigur, după euforia victoriei, vor urma excesele la nivel local sau împotriva minorităţilor. Ceea ce va duce la renaşterea unor mişcări anti – talibane şi la continuarea ciclului violenţelor.
Dincolo de acestea, mă reîntorc la o imagine, a unui militar român acoperit de steag, la întoarcerea din Afganistan.
Sigur, cuvintele ”datorie”, ”misiune îndeplinită” îmi sunt familiare, m-au însoţit şi pe mine pe timpul carierei.
Dar peste nişte ani, poate nu chiar atât de mulţi, când acest loc din Asia de Sud sau Centrală, depinde cum ne uităm la geografia regiunii, nu va mai avea relevanţa de acum, cum va suna răspunsul la o întrebare simplă: de ce?
Se încarcă comentariile...
