Un secol de relaţii internaţionale – Interviu cu Darie Cristea

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Sociologul şi profesorul Darie Cristea a publicat de curând o carte specifică ariei relaţiilor internaţionale, sub un format total inedit, fiind în practică un manual de tip time-line al celor mai importante lucrări în acest domeniu. În cadrul unui interviu cu Răzvan Munteanu, Darie Cristea explică necesitatea unei astfel de lucrări, atrăgând atenţia asupra  importanţei formării studenţilor în universităţile româneşti.

Domnule profesor, de curând aţi lansat cartea Un secol de relaţii internaţionale, sub egida Editurii Universităţii Bucureşti, lucrarea bucurându-se de o mare apreciere şi recunoaştere. Ce aducea ea nou, şi care au fost motivele pentru care aţi ales scrierea sa?

Cartea este un fel de manual. Forma sub care am gândit-o a fost cea a unei cronologii întinse pe o sută de ani. Practic, mi-am pus următoarea problemă: ce cărţi şi articole paradigmatice au apărut într-un secol de evoluţie a teoriei relaţiilor internaţionale? Am selectat cărţile şi evenimentele editoriale internaţionale cele mai relevante pentru acest domeniu din 1912 până în 2012 – am terminat de redactat volumul la începutul lui 2013.

Principalul motiv pentru care am optat pentru o asemenea abordare a cărţii ţine de modul în care se predau şi se prezintă în mai toate manualele de relaţii internaţionale principalele teorii ale domeniului. Sunt puse aşa, una lângă alta, de parcă ar fi toate perfect contemporane şi ar funcţiona ca reţetele dintr-o carte de bucate. Dacă ne uităm cum au evoluat paradigmele domeniului RI prin autori, prin cărţile fondatoare şi, de ce nu..., sub presiunea evenimentelor, începem să le vedem altfel şi începem să le înţelegem şi limitele metodologice.

Lucrarea începe cu anul 1912, însă care este în opinia dvs, evenimentul cheie care a marcat perioada contemporană a relaţiilor internationale, şi de ce?

Sincer, cel puţin pentru cartea aceasta, nu m-au interest atât evenimentele, cât modul în care ele au fost preluate şi analizate în literatura de specialitate. Un paradox al disciplinei este că marile tendinţe, ca şi marile evenimente, nu prea au fost prognozate de analiştii din domeniu, nici măcar în marile cărţi ale teoriei RI. Cele mai bune analize sunt cele care explică un eveniment deja petrecut, ceea ce nu e rău, dar ridică o problemă metodologică: dacă există „modele” ale producerii unor evenimente, crize, modele care au fost identificate şi expuse ştiinţific, cum ne explicăm faptul că prognozele nu prea funcţionează în teoria relaţiilor internaţionale? Este cazul celui de-al doilea război mondial, cazul prăbuşirii blocului socialist în 1989 şi în general cazul tuturor evenimentelor majore din sistem.

Dacă este însă să mă gândesc la un eveniment care a produs o schimbare paradigmatică în domeniu... M-aş opri la complexul de evenimente care i-au pus în faţă pe anglo-francezi cu Hitler în 1938 – invadarea Austriei, criza sudetă etc. În 1939 apărea prima ediţie din cartea monument a lui E. H. Carr, Criza de douăzeci de ani – o critică dură a modalităţii în care politicile liberale de după 1918 au dus lumea în pragul unui alt război prin ignorarea realităţii puterii în sistemul internaţional. Cartea este, practic, actul de naştere al realismului. Carr era adeptul negocierii cu Hitler în 1938-1939, considerând că doar tratarea Germaniei ca una din marile puteri ale lumii putea ajuta la evitarea celui de-al doilea război mondial şi a scris acest lucru în prima ediţie a Crizei de douăzeci de ani. Negocierile au avut loc şi nu au făcut decât să întârzie continuu confruntarea Occidentului cu o Germanie tot mai puternică şi tot mai lipsită de obstacole în jurul ei. În 1946 apare a doua ediţie a cărţii lui Carr, ediţia cea mai cunoscută. Pledoaria autorului pentru realism rămânea esenţa volumului, dar exemplul cu anul 1938 dispăruse. Nu mai era citat printre exemple pentru că nu dusese la ce se aşteptase Carr. Aliaţii cedaseră, în manieră realistă, în faţa lui Hitler, şi asta nu salvase Europa şi lumea de război. Carr nu a schimbat teoria, ci a scos din carte exemplul care nu se potrivea teoriei. Ceea ce nu a  împiedicat realismul să domine teoria relaţiilor internaţionale 20-30 de ani după război.

Să încercăm a face un mic joc de imaginaţie, deşi probabil răspunsul corect ar fi mult mai complex. Totuşi, din totalul operelor menţionate în carte, dacă aţi fi pus să alegeţi una singură pe care să o catalogaţi drept esenţială pentru teoria relaţiilor internaţionale, care ar fi aceasta?

Sunt cărţi fondatoare şi cărţi exemplare. Ambele categorii sunt esenţiale. Cărţile fondatoare sunt cele clasice, deşi clasicismul este foarte întârziat în RI faţă de alte ştiinţe sociale. Cărţile clasice nu trebuie fetişizate – dacă punem un motto din Morgenthau sau din Kissinger nu înseamnă că „am lămurit chestiunea”.

Pe măsură ce a trecut timpul, analizele s-au nuanţat şi s-au complicat. Faptul este vizibil în evoluţia teoriilor de profil. Lumea era mai simplă în anii 50-60-70, privită prin ochii dezbaterii interparadigmatice. Distincţia dintre realism şi liberalism era didactică şi relativ facilă. Din anii 80, relaţiile internaţionale nu mai sunt pentru analiştii cu gândire leneşă, care se simt inconfortabil dacă îi scoţi din binomul „război şi pace”. Aşa s-a ajuns la cărţi exemplare – cărţi care nu mai fondează un sistem de gândire şi nu încearcă să îţi explice tot ce se întâmplă pe planetă, cu riscul de a ocoli toate evenimentele care nu le susţin teoria. Cărţile exemplare sunt cele care tratează exemplar un subiect de analiză, cu recunoaşterea propriilor limite metodologice. Dar nu aş da un nume – nu ar fi corect. Sunt zeci de astfel de cărţi şi am discutat despre ele în volumul despre care vorbim aici.

Aduceţi totodată în discuţie lansara revistei Foreign Policy, în anul 1970 de către celebrul Samuel P Huntington. Care au fost raţiunile pentru care acesta a lansat FP, şi care este, în opinia dvs de expert, aportul pe care revista l-a adus de-a lungul timpului privind teoria, analiza şi cunoaşterea scenei relaţiilor internaţionale?

La sfârşitul anilor 60, începutul anilor 70, publicistica americană din domeniul relaţiilor internaţionale, mă refer la publicistica purtătoare de miză politică internaţională, nu la cea pur academică, intra în rearanjare. Era dominată de zeci de ani de elitista Foreign Affairs şi de altele din establishment mai puţin permeabile la noile curente, nu atât din relaţiile internaţionale, cât la noile mişcări ideologice din interiorul societăţii americane. Prin tradiţie, SUA nu au fost o ţară a cărei politică internă să se afle sub influenţa mediului internaţional, ci mai degrabă invers. Modul în care şi-au conceput politica internă a căutat să imprime un mers sistemului internaţional.

Anii 60-70 aduc afirmarea unui tip de neoconservatorism care a schimbat peisajul publicisticii de specific internaţional din America. Vorbim aici de Public Interest, putem vorbi în acelaşi context şi de revista Foreign Policy a vremii. Vorbim, un pic mai târziu, în anii 80, de National Interest.

Proiectul Foreign Policy a fost ceva mai apropiat de publicul cititor decât al celorlalte reviste cu tematică internaţională din SUA. Mai ales după ce, în 1996, a adoptat formatul pe care îl cunoaştem astăzi. Nu ştiu neapărat dacă schimbarea a fost atunci pe gustul lui Huntington, dar momentul a ajutat-o să fie una din publicaţiile de profil care au supravieţuit cel mai bine în timp. Părăsirea formatului „academic” şi adoptarea unuia considerat de unii a fi mai „glossy” a pus totuşi Foreign Policy pe masa clasei de  mijloc din mai toate ţările civilizate, fără să o scoată din bibliotecile colegiilor şi din şedinţele elitelor militare şi politice.

Care sunt principalele trei lucrări,  a căror citire o consideraţi esenţială pentru orice student care vrea să studieze disciplina relaţiilor internaţionale?

 Dacă trebuie să alegem doar trei cărţi, în scop educaţional, nu putem evita clasicii. Evident, nu s-ar acoperi domeniul, dar i-aş recomanda studentului nostru să înceapă cu Morgenthau, Politica între naţiuni, Kissinger, Diplomaţia, deşi nu este sub nicio formă o carte despre diplomaţie, Kenneth Waltz, Omul, statul şi războiul. Însă, la volumul de cărţi semnificative prin care se defineşte teoria relaţiilor internaţionale, nu rezolvă mare lucru doar cu acestea trei. Dar, dacă omul nostru nu reuşeşte să treacă de ele, trebuie să se apuce de altceva. RI este un domeniu în care specialiştii se recunosc între ei inclusiv după cărţile pe care le-au citit.

Înainte de a încheia, vreau să ne spuneţi dacă aveţi proiecte asemănătoare pe care doriţi să le puneţi în practică în viitorul apropiat.

Lucrez la o traducere a cărţii, mă refer la Un secol de relaţii internaţionale. Cred că i-ar sta bine şi la o editură internaţională mai ales că materialul la care face referire este sută la sută internaţional. Şi mai am un proiect cumva asemănător, privind o cronologie a diplomaţiei româneşti.

Darie Cristea, sociolog şi blogger adevarul.ro.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite