Federaţia Rusă şi diplomaţia în diagonală

În preajma revoluţiei maghiare din 1956, Yuri Andropov se afla ca ambasador al Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice la Budapesta. Datorită recomandării sale, Sovietul Suprem a înăbuşit revoluţia ungară şi a menţinut statul maghiar în sfera de influenţa a pactului de la Varşovia.

În 1976, acelaşi Yuri Andropov recomandă Kremlinului o intervenţie militară în Afganistan cu scopul declarat de a ranforsa poziţia partidului marxist Afgan ce pierdea controlul în favoarea mujahedinilor. El promitea o victorie rapidă şi puţin costisitoare. N-a fost să fie aşa. Succesului din Europa de Est i-a succedat dezastrul din Orientul Mijlociu la care au contribuit o serie de factori extrem de importanţi: asistenţa CIA dată mujahedinilor, cheltuielile reduse ale prezenţei sovietice, lipsa unor aliaţi în zonă şi regele Fahd bin Abdulaziz Al Saud. Acesta din urmă şi-a concentrat toată atenţia împotriva agresiunii Sovietice finanţând cu zeci de milioane de dolari rezistenţa mujahedinilor veniţi din Pakistan şi Iran să lupte alături de fraţii lor afgani.

Arc peste timp, prezenţa Federaţiei Ruse în Siria pare să respecte aceeaşi reţetă: susţinerea la putere a unei administraţii prietene, Al-Assad, în defavoarea contestatarilor ei. Deşi cele două intervenţii par să fie similare ele nu se bucură de acelaşi context. Este un fapt deja ştiut că Siria pentru Vladimir Putin este pretextul perfect de a ieşi din izolarea forţată în care a fost trimis după criza ucraineană şi de a deveni simpatic Uniunii Europene prin rezolvarea la sursă a migraţiei venite din Orientul Mijlociu. Acolo unde SUA, Europa şi Organizaţia Naţiunilor Unite au eşuat Rusia va izbândi. În timp ce indignarea Occidentului cu privire la exterminarea creştinilor şi distrugerea patrimoniului universal n-a depăşit graniţele presei sau a reţelelor de socializare, Biserica Ortodoxă Rusă consideră legitimă intervenţia Federaţiei în Siria ba chiar o binecuvântează ca pe un „război sfânt” în acord cu legile internaţionale şi interesele Rusiei în Orientul Mijlociu. În felul acesta, Rusia şi ortodoxia ei devin un model demn de urmat fiindcă - nu-i aşa - şi Rusia este capabilă de softpower. Faţă de situaţia din Afganistan în care Rusia nu şi-a făcut niciun aliat în zonă, în Siria şi-a schimbat radical abordarea, cultivând cu tenacitate alianţele.

De exemplu, a recuperat Egiptul din zona de influenţă a Statelor Unite. Dovadă stau cele patru vizite, din ultimii doi ani, ale Preşedintelui Abdel Fattah al-Sisi la Kremlin. Vladimir Putin a făcut o singură vizită în Egipt, în luna februarie a acestui an, vizită urmată de semnarea, în aprilie, a unui contract de 3,5 miliarde de dolari - achiziţie de armament.

În aceeaşi manieră s-au dezvoltat şi ambasadele cu Iranul. Izolat de un embargou impus ca sancţiune la adresa dezvoltării unui program nuclear total netransparent, Iranul a găsit în Federaţia Rusă un partener dispus să-l asculte şi chiar sa-l sprijine în anumite momente. După ce în 2010 preşedintele rus Dimitri Medvedev anulase un contract de furnizare a sistemului de rachete antiaeriene S-300, contract criticat vehement de comunitatea internaţională, astăzi Vladimir Putin şi-a reconsiderat semnificativ poziţia în această speţă. Argumentul său fiind acordul cadru de la Lausanne cu privire la programul nuclear, semnat între marile puteri şi Republica Islamică, acord ce ar permite ridicarea embargoului impus de Naţiunile Unite. Drept consecinţă în noiembrie 2014 Rusia şi Iranul au convenit să mai construiască două reactoare nucleare la centrala de la Bushehr, Federaţia Rusă să achiziţioneze petrol iranian în valoare de 20 miliarde de dolari pe an (500.000 barili/zi) iar Iranul să rămână în continuare al treilea mare cumpărător de grâu rusesc.

Şi ca semnificaţia acestor gesturi să nu rămână cumva suspendată Preşedintele Iranului Hassan Rouhani însoţit de comandantul Forţelor Iraniene Quds Qassem Soleimani fac, în luna iulie a acestui an, o vizită la Moscova. Nu cred că mai este necesar să subliniem schimbul de informaţii vitale, despre frontul sirian şi ameninţarea ISIS, dintre Qassem Soleimani şi Ministrul Rus al Apărării Serghei Shoigu.

Ultimul pas către prezenţa militară a Rusiei în Siria l-a reprezentat invitaţia făcută de regimul de la Damasc de a lupta împotriva Statului Islamic. Numai că ideea de Stat Islamic a fost extinsă de Kremlin cu generozitate la toţi cei care luptă împotriva regimului Al-Assad.

În timp ce Rusia ataca cu succes poziţiile rebelilor, Ashton Carter la Pentagon se străduia să explice atitudinea încă reflexivă a Statelor Unite. În treacăt fie spus administraţia Obama, în aproape zece ani de mandat, a schimbat cinci Secretari ai apărării, fapt fără precedent în istoria Casei Albe.

Chiar dacă Zbigniew Brzezinski pledează pentru ceva mai mult testosteron din partea SUA, în cazul în care Rusia continuă să se mişte în cu totul altă direcţie decât cea declarată iniţial, zarurile în Orientul Mijlociu au fost deja aruncate. Consolidându-şi alianţele, apărându-şi interesele Putin şi Federaţia Rusă trimit un mesaj explicit Turciei, Arabiei Saudite şi Statelor Unite: în zonă este prezent un nou jucător; ca atare paradigma puterii în Orientul Mijlociu se va schimba „puţin”. Şi cred că nici Europa nu se simte prea bine de vreme ce Preşedintele Comisiei Europene Jean Claude Junker subliniază cu subiect şi predicat nevoia resetării relaţiilor cu Federaţia Rusă îndepărtând, aş spune hazardat, un aliat tradiţional ca Statele Unite. Dar despre consecinţele acestei declaraţii înfierbântate vom discuta într-un alt context.

Cert este că prezenţa militară a Rusiei în Orientul apropiat va continua şi după aplanarea conflictului din Siria. Sunt suficiente argumente de ordin politic, economic şi militar/strategic pentru această decizie. Argumentul politic se va rezuma la stabilizarea Siriei şi poate, de ce nu, chiar a Irakului.  Apoi susţinerea unor tranziţii politice către un gen de administraţii favorabile Rusiei şi indiferente la farmecele Statelor Unite. Strategic, menţinerea unei forţe militare în Mediterană va bloca de câte ori va fi nevoie flota de război a NATO sau a Statelor Unite care vor dori să intre în Marea Neagră. Economic, Rusia în Orientul Mijlociu poate vinde aproape orice. Alături de China sunt cei mai importanţi contractori de armament din zona. Tehnica nucleară şi specialiştii ruşi sunt deja acolo. Orice proiect major economic din Asia Centrală către Europa trece inevitabil prin zona lor de influenţă.

Însă problemele nu s-au lăsat aşteptate. 80 de intelectuali saudiţi au semnat o scrisoare deschisă către toţi suniţii de a lua atitudine împotriva agresorului rus din Siria. Atitudine similară cu cea din perioada războiului afgan. Ştim cum s-a finalizat

Întrebarea care se pune în acest context: va rezista Rusia financiar şi militar pe o perioadă atât de mare?

Articol semnat de Cătălin Buciumeanu, Centrul de Strategii Avansate