Mai bine spui o poveste despre bariera aia nenorocită pe care ai văzut-o acum zece ani, plimbat printre graniţe fără bariere, plătit din bursele lor, ale europenilor, pentru a deveni un agent al integrării.

Era prima dată când ieşeam din ţară, la 22 de ani. Pare amuzant pentru elevii de azi, dar „pe vremea mea“ să treci graniţele avea încă o însemnătate, era o bornă în creşterea ta ca om. Vedeam Occidentul, Vestul. Europa! Până să o văd altfel decât la televizor, am privit două cozi la intrarea în Paris, pe aeroport. O coadă colorată, care „mergea“ repede, şi una lentă ca melcul, a celor cu paşapoarte non-UE. Coada noastră, a est-europenilor, era gri-neagră. Un şir de ponosiţi care nu vroiau să iasă în evidenţă prin nimic, nici măcar prin haine. Aşa vedeam eu că suntem, noi gri şi ei coloraţi. Azi pare o copilărie, dar lumea lor şi lumea noastră trecea pentru mine şi prin filtru cromatic.

După nici două zile de cursuri ne-au luat cu maşina din Franta şi ne-au dus. Nu ştiam încă unde. Am ajuns într-un câmp cu gherete şi bariere ruginite aruncate în şanţ. Am coborât din maşină şi ne-au zis că aşa arată o graniţă în Uniunea Europeană. Colo-i Belgia, dincolo-i Franţa. Maşinile treceau ca prin brânză, nu mai oprea nimeni, nu vedeam nici un grănicer. Doar ceva ce semăna cu un punct de frontieră, câteva cuşti de vameşi părasite şi indicatoare ”Stop” îndepărtate din drum. Am zâmbit, am fotografiat ceea ce era o fostă graniţă, şi nu mi-am mai adus aminte de acel moment pentru că au urmat altele şi mai gogonate pentru ochii mei de-atunci. Vaci cu cipuri în ureche, sediul Comisiei Europene încă în construcţie, Parlamentul European - unde-am făcut poze lîngă steagurile printre care drapelul României apărea doar dacă rupeai bucăţi din alte steaguri. Pe-atunci eram departe, o ţară doar cu speranţe.

După câteva luni mă întorceam acasă. Autobuzul oprea la graniţa de vest a ţării. Cineva a venit la mine să-mi ceară zece euro. „Ca să trecem mai repede, domnu’ student, să nu ne mai controleze ăştia şi-n fund“. Şi am trecut în trei ore, s-au uitat doar în bagajele de mână şi la paşapoarte, iar eu am intrat pentru două luni în depresie de experienţă post-europeană.

Azi, fostul student din mine îmi zice că e de datoria mea să atrag atenţia că Schengen nu e o utopie. Că trebuie să negociem, să ne batem până cad miniştrii nemţi şi olandezi sub masă de oboseală, să le trimitem scrisori, să ne plângem că-i nedrept, să-i chemăm aici, să ne ducem peste ei, să-i hărţuim, dar să nu abandonăm. E rugămintea unui fost student care a văzut acum zece ani toate barierele ridicate şi care ar vrea să vadă cum cade şi ultima frontieră.