Anul trecut, interesul miniştrilor români pentru instituţia care legiferează, împreună cu Parlamentul de la Strasbourg, politicile europene a fost modest. De fapt, în niciuna din cele zece „formaţiuni“, care poartă numele Consiliu urmat de domenii politice specifice, titularii portofoliilor n-au avut prezenţă de 100%.

În unele cazuri, n-a fost prea rău. De pildă, în Consiliul afaceri externe, care se reuneşte cel mai frecvent, ministrul Meleşcanu a fost de 8 ori, lăsând în două rânduri locul unui experimentat secretar de stat din MAE, George Ciamba. La reuniunile consacrate comerţului, organizate în cadrul aceleaşi „formaţiuni“, a mers o dată ministrul Laufer, iar altă dată un ataşat al Reprezentanţei Permanente de la Bruxelles. Când a fost vorba despre apărare, ministrul de resort a fost prezent, iar când s-a discutat despre dezvoltare a participat un secretar de stat din MAE, domeniul nefiind acoperit de o altă instituţie. La Consiliul afaceri generale, cei doi miniştri delegaţi care au gestionat afacerile europene – mai întâi, Birchall şi apoi, Negrescu – au fost prezenţi de cinci, respectiv de patru ori. Când era criză de guvern la Bucureşti, a fost trimis un secretar de stat. În aprilie şi noiembrie, guvernul a fost reprezentat de miniştrii delegaţi pentru fonduri europene, fiindcă se discutau probleme din „ograda“ lor.

O prezenţă bună – asta nu înseamnă neapărat şi consistentă! – s-a înregistrat şi în EPSCO, unde guvernele din cele 28 de state-membre discută chestiunile legate de muncă, politici sociale, sănătate şi protecţia consumatorilor. Astfel, Olguţa Vasilescu a participat de două ori, inclusiv la reuniunea unde s-a votat noua directivă referitoare la muncitorii detaşaţi, iar ministrul Sănătăţii – tot de două ori, o dată acompaniat de adjunctul ambasadorului României la UE,  Cosmin Boiangiu. La fel de disciplinaţi au fost miniştrii Educaţiei – Năstase (de 2 ori) şi Pop (o dată), cei de la Tineret şi Sport (de două ori) şi Cultură (o dată a mers un secretar de stat) în cadrul consiliului Educaţie, tineret, cultură, sport. 

Şi domeniile sensibile tratate în Consiliul Justiţie şi afaceri interne au trezit, în general, interesul titularilor portofoliilor: Carmen Dan a mers de trei ori la şedinţe, tot de trei ori a fost prezent şi Tudorel Toader, o dată însoţit de un secretar de stat de la MAI. La ultima reuniune, din decembrie, când în Bucureşti era în plină desfăşurare asaltul asupra justiţiei, reprezentarea celor două ministere a fost lăsată, însă, în grija a doi secretari de stat.

La şedinţele Consiliului Competitivitate au participat – câte o singură dată, fiecare din cei doi miniştri ai economiei cu care ne-a blagoslovit majoritatea în 2017 (Petrescu, apoi Şimon). La reuniunea din mai, când s-a discutat despre piaţă internă, industrie, cercetare şi spaţiu, au fost trimişi de la Bucureşti doi secretari de stat şi – iarăşi – dl. Boiangiu. În schimb, la şedinţa cu aceleaşi tematici pe agendă ţinută în noiembrie, de la ministerul Cercetării şi Inovării au venit şi ministrul, şi secretarul de stat. Consiliul Mediu a avut doar trei reuniuni: ministrul a participat o dată, la celelalte a mers un secretar de stat. Cam la fel au stat treburile cu Ecofin, au semnat condica de 5 ori miniştri (Viorel Ştefan, apoi Mişa) şi de 4 ori – secretari de stat.

N-ar fi rău ca în 2018 guvernul să informeze publicul despre punctele de vedere asumate în Consiliul UE de către reprezentanţii Bucureştiului.

Campionii chiulului sunt vorbăreţul Daea – la cele 9 reuniuni ale Consiliului Agricultură şi pescuit mergând de 7 ori un secretar de stat şi de două ori dl. Boiangiu – ca şi titularii de la ministerele cu competenţe în Consiliul Transport, Comunicaţii şi Energie – unde la cele 8 şedinţe au fost doar secretari de stat.

Să ne înţelegem. Secretarii de stat sunt acceptaţi în formaţiunile de lucru ale Consiliului UE. Dar una e să ai în şedinţă un ministru şi alta un adjunct al său. Greutatea politică e diferită. Cu atât mai mult atunci când peisajul politic de acasă e instabil sau când ai probleme de rezolvat în dialogul cu alte state-membre, nu cu Comisia.

N-ar fi rău, pe de altă parte, ca în 2018 guvernul să informeze publicul despre punctele de vedere asumate în Consiliul UE de către reprezentanţii Bucureştiului. Nu de alta, dar nu-mi aduc aminte de vreo declaraţie a unui responsabil politic din guvernele Grindeanu şi Tudose despre o politică europeană oarecare. Azi, în UE, dreptul la informare acoperă nu doar ce e relevant într-un cadru strict naţional, ci şi în context comunitar.