Cele patru crize europene. Cum va supravieţui Uniunea
0
Dacă am revedea acum dezbaterile electorale dinaintea alegerilor pentru Parlamentul European, am realiza că nu mai suntem în aceeaşi lume. Comunitatea europeană a mai trecut prin crize foarte serioase, dar de data aceasta se confruntă cu patru crize concomitente din care e discutabil dacă va ieşi întărită.
În aceste crize se confruntă mai multe Europe, fiecare cu tradiţiile, valorile şi interesele specifice. Continentul este agitat cum nu a mai fost demult.
Criza modelului economic
În aceste săptămâni se testează robusteteţea instrumentului numit Euro, liantul fizic şi simbolic al Uniunii Economice şi Monetare. Dar, pe lângă viabilitatea monedei şi chestiunea îndatorării, criza grecească readuce în discuţie relevanţa modelului socio-economic european. Pe de-o parte avem o Europă neo-liberală, care funcţionează în concert cu instituţiile financiare internaţionale – FMI şi Banca Mondială. Din ea fac parte partide, şefi de stat şi de guvern populari, conservatori şi, în mai mică măsură, social-democraţi şi liberali, care nu numai că promovează austeritatea ca unic principiu de guvernanţă economică, cu aplicabilitate generală, dar şi impun Greciei o reţetă rigidă de ieşire din criză în care austeritatea ocupă un loc central.
Miza pare să fie reprezentată mai puţin de perspectivele rambursării datoriei Greciei faţă de creditorii internaţionali cât de conţinutul pachetului de politici de revenire.
Germania este la cârmă, promovând disciplina bugetară, de-reglementarea, privatizarea şi austeritatea. Se adaugă Marea Britanie, Olanda şi, fără entuziasm, Franţa.
Pe de altă parte avem Europa socială, cea care refuză decuplarea economiei de politic şi contestă viabilitatea modelului neo-liberal. O mare parte din societatea greacă se situează acolo, dar şi numeroase partide care constituie două grupuri parlamentare relevante - stânga europeană şi respectiv verzii. La nivel social, austeritatea a activat numeroase grupuri, prezente nu atât în parlamente cât pe străzi. Adiacentă crizei greceşti, dar privind direct modelul economic şi social european este negocierea Parteneriatului Transatlantic pentru Comerţ şi Investiţii („TTIP”) cu SUA. Dacă va fi ratificat în forma intuită acum, ordinea neoliberală va fi iremediabil instalată, cu toate costurile sociale de rigoare. Dacă în criza grecească Europa neo-liberală va câştiga, reuşind să impună Greciei o înţelegere umilitoare sau prin ieşirea acesteia din zona Euro, o va face cu un preţ mare. Leadership-ul economic german va fi puternic afectat, antrenând reacţii adverse nu numai din partea Europei sociale, dar şi din partea celei suveraniste, eurosceptice. Critica austerităţii şi a politicii Troicii este nu numai o marcă a Syrizei şi Podemos-ului spaniol. Este şi a Frontul Naţional francez şi a Ligii Nordului italiene. Eventualitatea falimentului statului grec, însoţită de renunţarea la Euro, foarte probabil va genera tubulenţe economice şi va supune populaţia unor greutăţi dificil de suportat în viitorul apropiat. Existenţa statului grec nu va fi afectată, însă. De cealaltă parte, efectele abandonării monedei unice de către un stat membru pot, prin efectele de contagiune greu de prevăzut, pune sub semnul întrebării chiar viitorul proiectului european.
Criza migraţiei şi azilului
O altă politică importantă este testată la limită, cea privind migraţia şi azilul. Războaiele civile şi schimbările de violente regim din Orientul Mijlociu şi Africa au împins către Europa valuri de refugiaţi pentru care nimeni nu pare pregătit. Ţările care primesc cei mai mulţi migranţi şi azilanţi, Malta, Grecia şi Italia cer ajutorul invocând principiul care stă la baza politicii şi respectiv a întregii construcţii europene: solidaritatea. Numai că Europa solidară se ascunde, probabil de teama curentelor anti-imigraţie care se întăresc constant. Franţa blochează graniţa cu Italia iar, în acelaşi scop - oprirea refugiaţilor – Ungaria planifică ridicarea unui zid la graniţa cu Serbia. În Slovacia a avut loc recent un protest puternic şi violent împotriva imigranţilor şi a cotelor obligatorii de acceptare a acestora. Zorii Aurii din Grecia s-au întărit electoral şi ţintind imigranţii. Nordul European, cu Suedia în prim-plan, nu reuşeşte de unul singur să ajute ţările sudice. În Danemarca, la alegerile parlamentare populist şi anti-imigraţie Partidul Poporului a ieşit pe locul secund. Cum se întâmplă şi în alte ţări, aparent paradoxal, Partidul Poporului pretinde că apără statul social de imigranţii ce vor să profite de acesta.
Criza migraţiei indică şi alte lucruri – Europa are puţine instrumente de acţiune în zonele de proximitate, de a căror stabilitate depinde şi propria linişte.
Aceasta nu a reuşit în niciun fel să influenţeze starea de fapt din Orientul Mijlociu, unde greşeala teribilă a celui de-al doilea razboi din Irak s-a combinat nefericit cu paralizia faţa războiului civil din Siria. În Libia a intervenit pentru a-l elimina pe Gaddafi, dar s-a retras în faza critică, de reconstrucţie politică şi socială. Europa nu pare pregătită să facă faţă migraţiei, oricare ar putea fi motivaţia susţinerii acesteia – rezolvarea în perspectivă a problemei demografice şi competitivităţii sau cea umanitară care derivă din valorile asumate şi tratatele internaţionale. Pe termen scurt sunt două opţiuni pentru preluarea potenţialilor azilanţi: voluntar sau prin cote obligatorii. Comisia doreşte cote obligatorii, Consiliul participare voluntară. Probabil participarea voluntară a statelor nu va da rezultate, iar eşecul solidarităţii va îndepărta ţările de graniţă de proiectul european şi va condamna zeci de mii de oameni la mizerie şi excludere.
Imigranţi nord-africani aduşi pe insula Lampedusa, Italia FOTO AP
Criza terorismului
În aceasta criză nu supravieţuirea Uniunii e chestionată, ci a modelului democratic european. Atentatele de la Charlie Hebdo, din Tunisia şi execuţiile Statului Islamic sporesc sentimentul de nesiguranţă şi propagă prejudecăţile faţă de musulmani şi imigranţi. Partidele populist - xenofobe prosperă în acest climat de nesiguranţă. Apar mişcări sociale noi precum PEGIDA germană îndreptată împotriva „islamizării” Europei. Iar cei care apără minoritaţile şi toleranţa religioasă devin la rândul lor victime, cum s-a întâmplat în atentatul comis de Andreas Breivik în Norvegia. Dar ameninţările teroriste au şi alte efecte, de ordin politic şi instituţional.
În raport cu ameninţările teroriste motivate religios s-au conturat doua perspective – una securitară, de inspiraţie americană, care pune accent pe întarirea instituţiilor de forţă şi serviciilor secrete şi dezvoltarea infrastructurilor de supraveghere de toate tipurile şi una social-incluzivă, care completează răspunsul poliţienesc cu identificarea şi rezolvarea problemelor sociale, economice şi culturale care produc radicalizarea.
Strategia securitară a fost aleasă de Marea Britanie, iar a doua direcţie îmbrăţişată de Spania, care a încercat şi reuşit să evite crearea unei falii între majoritarii creştini şi minoritarii musulmani. Problemele strategiei securitare sunt numeroase. În primul rând, nu pare că funcţionează. Răspunsul securitar pare că este ceea ce atentatorii urmăresc – răspandeşte nesiguranţă şi legitimează atentatorii drept combatanţi ai războiului cu Vestul. De asemenea, produce o decuplare între instituţiile democratice şi instituţiile de forţă/servicii secrete, din ce în ce mai greu controlabile, aşa cum s-a văzut în SUA, în cazul torturii prizonierilor de către CIA sau al supravegherii nelegale şi extinse a comunciaţiilor de către NSA. În Europa, supravegherea extinsă se află în tensiune cu drepturile fundamentale, centrale în democraţiile solide. În Estul Europei care a moştenit din comunism servicii secrete redutabile şi are încă instituţii democratice încă fragile, controlul este cu atât mai mult problematic. În vest, Franţa este ţara care resimte aceste tensiuni din plin. Lovită de mai multe atentate, cu o populaţie musulmană numeroasă, dar având tradiţii republicane şi democratice solide, aceasta a legiferat recent supravegherea extinsă. Dar cauzele structurale ale radicalizării, legate de inegalitate, excludere şi disoluţia statului bunăstarii rămân neatinse. Atentatorii de la Charlie Hedbo şi-au petrecut adolescenţa cântând hip-hop ca revoltă împotriva marginalizării şi excluderii. Mai târziu au pus mâna pe arme să ucidă în numele Islamului.
Îşi permit Franţa şi Europa, având în vedere proximitatea ţărilor musulmane şi diversitatea etnică internă să să abordeze problema din perspectivă strict securitară? Este cel mai facil răspuns dar limitat ca impact asupra ameninţării teroriste.
Criza din Est
Maidanul ucrainean a generat în Ucraina un conflict îngheţat din care se poate ieşi cu greu. Retorica şi acţiunea politică specifică Războiului Rece au revenit, antrenând atât temeri cât şi bugete considerabil mai mari pentru armată. În această criză, Europa se împarte între cea militaristă, cea care preferă înarmarea şi mobilizarea la graniţele Uniunii şi cea pacifistă, care pune accentul pe doreşte instrumentele non-militare în relaţia cu Rusia, de tipul sancţiunilor economice şi izolării internaţionale. În Europa militaristă se află majoritatea ţărilor est-europene care văd în acest conflict din Ucraina şansa de a întări prezenţa NATO şi americană în zonă, dar şi atlantiştii de serviciu precum Marea Britanie. Ţările Baltice, Polonia şi România sunt cele mai active în această direcţie. Ungaria face notă discordantă în Est, părând mai degrabă convinsă de viabilitatea modelului ideologic rusesc, conservator şi iliberal. În Europa pacifistă se află ţările vestice, ţări care au atât relaţii economice solide cu Rusia, dar şi o lipsă de orizont militar în relaţie cu aceasta. Germania, Franţa şi Italia au făcut eforturi pentru a încuraja o detensionare a situaţiei în Ucraina, fără prea mult succes, însă. Politica americană în zonă pare o reluare a conceptului diviziv „Vechea Europa” vs. „Noua Europă”, propus în 2003 de catre Donald Rumsfeld, promotor al militarismului neo-conservator. Cele două categorii distincte apăruseră ca urmare a poziţiilor diferite în privinţa Irakului, „Noua Europă” estică fiind mult mai deschisă faţă de opţiunea intervenţiei, cu sau făra mandatul ONU. Peste o decadă se pare că scenariul se reia.
Ce fel de Uniune va naşte crizele?
Va supravieţui Uniunea acestor crize multidimensionale şi concomitente? Teritorial, cel mai probabil. În ciuda acestor crize există inerţii şi interdependenţe care unesc ţările europene. În plus, crizele produc tabere care nu se suprapun. Germania este neo-liberală, încearcă sa fie solidară în chestiunea migraţiei, pentru moment nu este afectată de terorism şi pacifistă în Est. Franţa este dependent neo-liberala, individualistă in chestiunea migratiei, securitară şi pacifistă in Est. Fiecare ţară, mare sau mică, din Sud, Nord sau Est, are un profil distinct în cele patru crize. Pentru moment, nicio ţară nu riscă o marginalizare structurală, poate cu excepţia notabilă a Greciei. Grecia este vocea disperată a Europei sociale, dar şi a celei solidare în chestiunea migraţiei, iar în conflictul din Est este mai degrabă pacifistă.
Va supravieţui Uniunea ca model politic, socio-economic, democratic şi de valori? Mai puţin sigur. Structurarea politică a celor patru crize ne arată mari tensiuni. Politica deschiderii este înlocuită de politica fricii. Europa începe să gândească şi să acţioneze ca o cetate asediată, incapabilă să-şi pacifice societăţile şi proximităţile.
Percepţia care se formează din ce în ce mai puternic este a unor „invazii barbare” formate din imigranţi care caută beneficii sociale şi cerşesc, din refugiaţi care se scurg haotic şi disperat către Europa şi din proprii cetăţeni radicalizaţi care se întorc împotriva civilizaţii occidentale.
Partidele populist - xenofobe cresc într-un ritm susţinut, erodând cu rapiditate bazele pluraliste şi civice ale politicii naţionale. Instituţiile de forţă şi nu cele democratice tind să acapareze gestionarea fricilor şi a ameninţărilor, afectând echilibrul democratic dintre grupuri şi puteri. În al doilea rând, Europa nord-vestică îşi slăbeşte legăturile cu Sudul şi Estul european, poate cea mai simplă definiţie a integrării europene. Sudul European este abandonat în faţa migraţiei susţinute şi i se impune un model economic neo-liberal care nu generează dezvoltare economică şi socială. Estul european se militarizează de către NATO şi SUA şi rămâne sub-dezvoltat economic, din cauza aceluiaşi model de guvernanţă inadaptat nevoilor. Nord vestul devine defensiv şi inflexibil. Toate acestea nu par a constitui motive de optimism.
Uniunea va supravieţui, dar nu ştim care dintre „Europele” descrise mai sus vor rezista. Cele mai vulnerabile dintre ele sunt cele care au făcut Europa specială şi lumea în întregul ei, puţin mai bună.
Se încarcă comentariile...
