De ea se leagă o promisiune de campanie a noului locatar de la Elysée. De fapt, toţi candidaţii la prezidenţialele franceze au avut, în primăvara trecută, ceva de spus pe marginea acestei directive. Unii voiau abrogarea ei, alţii doar s-o schimbe. Înainte de a explica de ce, să vedem ce conţine reglementarea cu pricina şi ce efecte a produs.

Directiva se referă la acei lucrători europeni care sunt trimişi de angajatorul lor să muncească, pentru o perioadă limitată de timp (maximum trei ani), într-un alt stat membru decât cel în care locuiesc. Atunci când a fost redactată, în urmă cu două decenii, ea obliga firma care detaşează asemenea persoane să le plătească salariul minim din ţara unde îşi exercită activitatea şi să le asigure condiţii decente de lucru (igienă, concediu plătit etc.). Era un răspuns la presiunile asupra pieţei muncii după intrarea Spaniei şi Portugaliei în Europa unită. O altă directivă, adoptată înainte de momentul extinderii din 2004, stipula că toate contribuţiile sociale vor fi plătite în ţara de origine a detaşaţilor, acestea fiind mult mai mici în Est decât în Vest.

Comisia Europeană a făcut anchete din care rezultă, ce-i drept, că uneori firmele trişează.

Efectele directivei sunt marginale pentru o piaţă de peste 500 de milioane de persoane cum este UE. Într-adevăr, circa 2 milioane de europeni lucrează ca detaşaţi, mai ales în construcţii, în primul rând în Franţa, Belgia şi Germania. În toate cele trei ţări, populismul economic a exagerat, însă, impactul directivei asupra muncitorilor domestici. Cazul cel mai elocvent e cel francez. E adevărat că Franţa a înregistrat pe teritoriul său, în 2016, circa două sute de mii de lucrători detaşaţi, de zece ori mai mulţi decât în urmă cu un deceniu. Dar tot anul trecut, aproape trei sute de mii de francezi lucrau ca detaşaţi în alte ţări din UE. Populiştii nu văd această a doua faţă a medaliei, ci se mulţumesc să afirme că directiva europeană limitează accesul muncitorilor locali la locurile de muncă.

Emmanuel Macron s-a angajat că schimbă lucrurile, ducând la bun sfârşit ceea ce a încercat – fără succes – predecesorul său, François Hollande. Într-adevăr, în vremea fostului şef de stat francez, ţările din Est au blocat o revizuire care propunea condiţii mult mai rigide pentru contractele încheiate în baza directivei. Asta a nemulţumit guvernele francez, belgian sau german, care doresc schimbarea reglementării europene şi care au invocat numeroase fraude comise. Comisia Europeană a făcut anchete din care rezultă, ce-i drept, că uneori firmele trişează. Unele nu plătesc salariul minim, altele nu declară toţi lucrătorii detaşaţi; în anumite cazuri, sunt facturate transportul şi cazarea, ca să se evite plata remuneraţiei, iar în altele se subcontractează fără a respecta regulile în vigoare; în fine, nu sunt puţine situaţiile în care firmele care recurg la lucrători detaşaţi nu contractează cu agenţi locali dintr-un alt stat-membru, ci deschid societăţi – „cochilii goale”, cum le zic francezii – fără activitate, dar prin care plătesc pentru un număr de angajaţi contribuţiile sociale în ţări precum România sau Polonia. Pe asemenea căi, s-ar introduce o concurenţă neloială. Concluzia ar fi corectă dacă ar mai exista pieţe naţionale, nu o piaţă unică. De fapt, anti-liberalii nu acceptă realitatea economică europeană.

Deşi nu a vizitat Polonia, Macron a criticat sever opoziţia acestei ţări faţă de modificarea directivei lucrătorilor detaşaţi.

Propunerile lui Macron vizează două chestiuni. Una e limitarea la maximum un an (într-un interval de 24 de luni) a perioadei de detaşare. În acest fel, s-ar descuraja plecarea temporară a lucrătorilor, fiindcă avantajele lor financiare s-ar diminua semnificativ. A doua propunere venită de la Elysée este întărirea controlului asupra firmelor ce folosesc detaşarea, pentru a elimina fraudele. Filosofia asociată acestor schimbări este, însă, mai ambiţioasă. Macron şi aliaţii săi ar vrea ca toţi muncitorii europeni care prestează o anumită muncă să fie plătiţi cu salarii egale, eliminându-se astfel orice referinţă la salariul minim şi la contribuţii sociale diferite pentru cei detaşaţi. Asta e, economic vorbind, o iluzie. E sigur că, în acest fel, s-ar evita dumpingul social, pe care iniţial directiva îl vâna. Dar convergenţa nu se obţine prin decret. Dimpotrivă, un plus de rigiditate riscă să sporească numărul celor împinşi pe piaţa neagră sau pur şi simplu să blocheze – din raţiuni strict birocratice – mobilitatea.

În recentul său mini-turneu în Europa centrală şi orientală, preşedintele francez a obţinut sprijinul unor ţări care nu au prea mulţi lucrători detaşaţi în Vest (Austria, Cehia sau Bulgaria), dar nu şi al altora – Slovenia sau România – pentru care detaşarea e un instrument util, fiindcă zeci de mii de persoane beneficiază în fiecare an de ea. Deşi nu a vizitat Polonia, Macron a criticat sever opoziţia acestei ţări faţă de modificarea directivei lucrătorilor detaşaţi. Tonul replicii de la Varşovia a fost nediplomatic: Beata Szydło i-a reproşat preşedintelui francez aroganţa şi lipsa de experienţă.

În următoarele luni, se va discuta mult despre felul în care va arăta Uniunea după ieşirea britanicilor. Mulţi estici vor avea în minte chestiuni concrete, precum detaşarea muncitorilor. Va fi ea mai dificilă după 2019? Probabil că da. Fiindcă, la fel ca Brexit, şi limitarea libertăţii de mişcare pentru lucrători are drept sursă neîncrederea în ceilalţi europeni. Iar aceasta a câştigat teren şi pe continent, nu doar dincolo de Canalul Mânecii.