Audierea comisarilor: două culturi politice

Au fost, se pare, 54 de variante de organizare a Comisiei. Cel puţin aşa au lăsat să se înţeleagă colaboratorii lui Jean-Claude Juncker. Până la urmă, varianta prezentată public, pe 10 septembrie, cuprinde şapte poziţii de vicepreşedinte, iar între comisari se află cinci foşti premieri şi trei vice-premieri.

Politic vorbind, 14 membri ai noii echipe sunt de la PPE, 8 de la socialişti, 5 de la liberali şi unul de la conservatori. Trei dintre grupurile politice din Parlamentul European nu au, prin urmare, pe nimeni în Comisia lui Juncker: este vorba despre verzi, despre comunişti şi despre euroscepticii lui Farage. Raporturile de forţe din Parlament sunt, însă, cu totul altele decât cele regăsite în structura Comisiei: popularii au 221 de mandate, socialiştii - 191, conservatorii - 70, iar liberalii - 68. Cum se explică diferenţa? Simplu: comisarii sunt numiţi de executivele statelor-membre, nu de grupurile parlamentare, reproducând astfel votul din alegerile naţionale, nu din cele europene.

Ca să înţelegem ce se întâmplă zilele acestea, când Parlamentul îi audiază pe comisari, cifrele de mai sus ne sunt foarte utile. Un singur exemplu: cele mai multe critici la adresa comisarilor desemnaţi sunt formulate de ecologişti, familie politică fără vreun candidat şi care a obţinut un scor foarte slab la alegerile din mai, devenind a şasea forţă politică din PE, după ce fusese a patra în mandatul trecut. Uneori, criticile ajung la limita absurdului: comisarul propus de Marea Britanie a fost certat pentru că se va ocupa de reglementarea pieţelor financiare, în condiţiile în care ţara sa nu e în uniunea bancară. La fel de legitim ar fi şi reproşul invers. Mult mai reţinuţi în critici au fost deputaţii din PPE şi din familia socialistă, fiindcă au împreună 2/3 dintre comisari, ca şi 54% din fotoliile din PE. Totuşi, mustrările n-au lipsit: italianul Gianni Pittella, care e chiar liderul grupului socialist din PE, i-a atacat pe Tibor Navracsics, întrucât a fost colaborator apropiat al premierului maghiar Orban Victor, ca şi pe spaniolul Miguel Arias Canete, care a primit portofoliul Climat şi Energie, deşi a avut acţiuni în companii petroliere, transferate acum familiei. De altfel, în ciuda faptului că există un acord politic al celor două mari partide europene, în trecut, doi candidaţi ai PPE au fost refuzaţi: Rocco Butiglione, acum 10 ani, ca şi Rumiana Jeleva, la a cărei prăbuşire am participat în 2009. Exemplele nu sunt - ce-i drept - foarte numeroase: procedura nu e folosită, însă, decât de două decenii încoace, până la Tratatul de la Maastricht Parlamentul nefiind deloc implicat în validarea comisarilor.

Dar cum se organizează o audiere şi ce rol are ea, dintr-o perspectivă instituţională? Se ciocnesc aici două culturi politice foarte diferite. Una ţine de tradiţia statului de drept, care impune ca executivul să fie controlat de legislativ. E, însă, vorba despre o formă slabă de control, fiindcă tiparul ei e împrumutat din aşa-numitele "audieri de confirmare" practicate în Congresul Statelor Unite. În PE, examinarea comisarilor este gestionată de unul sau mai multe comitete parlamentare, în funcţie de conţinutul portofoliului. Audierea celor 27 e pregătită minuţios: ea durează şase zile, cu reuniuni de 3 ore pentru fiecare candidat. Numărul maxim de întrebări ce pot fi adresate unui comisar este de 45. Acestea sunt distribuite - cu ajutorul algoritmului d'Hondt - grupurilor politice, care stabilesc apoi conţinutul întrebărilor şi lista vorbitorilor. Concurenţa e mare. O ştiu pentru că, fiind coordonator al grupului PPE pentru afaceri externe, m-am ocupat de pregătirea audierii Federicăi Mogherini (Înalta Reprezentantă pentru PESC) şi a lui Johannes Hahn (care va fi responsabil pentru politica de vecinătate şi de negocierile pentru extindere): PPE are 21 de membri, dra numai zece întrebări în fiecare audiere. Am stabilit, împreună cu colegii din grupul politic, temele pe care le vom aborda la întâlnirile cu Mogherini şi Hahn, apoi am decis ordinea intervenţiilor.

Celălalt ingredient al audierilor din PE este aşa-numita cultură a compromisului. Cunoscută din experienţa coaliţiilor pe care le vedem în ţări precum Belgia şi Olanda ori, într-o formă simplificată, în "marile coaliţii" din Germania, ea constă într-o înţelegere politică, bazată pe respectarea ponderii fiecărei forţe participante, pornind de la un program de acţiuni stabilite în detaliu şi vizând asigurarea unei majorităţi stabile. Aici intervine, în chip decisiv, rolul familiilor politice europene. Ca şi în 2009, liderii PPE şi socialiştii s-au pus de acord în Consiliul European şi în Parlament în privinţa celor mai importante patru poziţii de autoritate de la nivel european: preşedintele Comisiei, cel al Consiliului, şefia PE şi demnitatea de Înalt Reprezentant pentru Politica Externă şi de Securitate. PPE a obţinut primele două joburi, socialiştii - ultimul, iar în Parlamentul European cele mai importante două familii politice vor prezida câte doi ani şi jumătate, socialistul Martin Schulz insistând ca el să asume prima parte a mandatului. Faptul că există o înţelegere politică între dreapta şi stânga nu înseamnă, însă, că un comisar sau mai mulţi n-ar putea primi un refuz din partea PE. Competenţa este elementul decisiv, iar cine e depăşit de portofoliu îl pierde. În principiu, deputaţii verifică dacă misiunea încredinţată de J.-C. Juncker fiecărui comisar poate fi realizată. S-a speculat, pe de altă parte, că fiecare familie politică o pândeşte pe cealaltă: picaţi voi pe unul, picăm şi noi doi! Potenţialul de coaliţie pare a fi, totuşi, mai mare decât dorinţa de a-ţi şantaja partenerul. Din punct de vedere strict procedural, la sfârşitul audierii, comitetele parlamentare implicate redactează o scrisoare de acceptare: se caută consensul, iar dacă există obiecţii, se recurge la vot. Aşa s-a petrecut la audierea lui Jyrki Katainen, fostul premier finlandez, învestit în iulie pentru un mandat de câteva luni, obţinut după ce un conaţional al său, Olli Rehn, membru al Comisiei din 2004, a fost ales deputat european. Audierile de acum au început şi ele cu solicitarea, venită de la verzi şi comunişti, de a avea un vot în privinţa candidaturii Ceciliei Malmstrom: comisara suedeză a fost susţinută de 27 de deputaţi, 9 au fost împotrivă, iar 4 s-au abţinut. Să mai spunem că, atunci când un candidat nu trece testul, ţara care l-a propus trebuie să numească un altul, chemat şi el la o nouă audiere.

Cele două culturi - control parlamentar şi compromis - se pot ciocni, dar în general convieţuiesc. Frontiera dintre negociere şi confruntare e fixată de faptul că, dacă treci de audiere, intri pe lista din plen, unde votul se dă în bloc pentru întreaga comisie. Nu poţi, altfel spus, s-o respingi pe Creţu fără a-l refuza şi pe Juncker. Cine are urechi de auzit să audă...