El însuşi ar urma să devină preşedinte, iar camera regională s-ar transforma în legislativ. Autorităţile de la Madrid au fost foarte ferme. Premierul Mariano Rajoy a cerut ca unitatea Spaniei să nu fie pusă în pericol, iar liderii opoziţiei, socialistul Pedro Sánchez şi liberalul Albert Rivera, au susţinut ideea. Unitatea a fost reală doar preţ de o clipă, în vară, după atentatul de la Barcelona, când Regele Spaniei, liderii politici de la nivel naţional, ca şi de la nivel regional s-au aflat de aceeaşi parte a baricadei, şocaţi de cruzimea teroriştilor.

Imediat după ceremonia de doliu, s-a revenit la disputele despre desprinderea Cataloniei de Spania şi, implicit, de Uniunea Europeană. S-a inventat, tocmai de aceea, şi un nume pentru acest proces, Catalexit, formulă calchiată după Grexit, care a descris riscul ieşirii Atenei din zona euro, şi Brexit, care înfăţişează plecarea britanicilor din UE.

Rajoy a folosit împotriva iniţiatorilor Catalexit toate căile legale, construite pe soclul unei Constituţii care indică, în articolul 2, principiul „unităţii indisolubile a naţiunii spaniole”. Puigdemont a contestat articolul cu pricina în temeiul „dreptului popoarelor de a dispune de ele-însele”. Fiind un naţionalist radical, el a promis că va merge până la capăt. Nu s-a lăsat intimidat nici când i s-a spus că nesocoteşte „statul de drept”, nici când a fost descris ca „fanatic”. Membru al familiei liberale europene, el a acuzat puterea centrală de la Madrid că a transformat statul într-unul autoritar, iar Curtea constituţională – într-o instanţă controlată de conservatori. Aliaţii săi politici – extremişti de stânga, afiliaţi la grupul verzilor europeni – i-au chemat pe cetăţeni la nesupunere civică.

Curtea constituţională a anunţat amenzi cuprinse între 6 şi 12 mii de euro zilnic pentru cei 24 de organizatori ai referendumului.

După ce camera regională a decis, la începutul lui septembrie, întrebarea ce urma să fie adresată cetăţenilor pe 1 octombrie – „doriţi transformarea Cataloniei într-o republică independentă?” – , ca şi o lege referitoare la despărţirea de monarhia spaniolă, schimburile de replici au devenit tot mai tăioase. Am putut-o constata urmărind declaraţiile făcute de politicienii spanioli în ultimele săptămâni, inclusiv de către colegii mei din PE, care au schimbat numeroase misive, trimise în copie tuturor membrilor forului legislativ de la Strasbourg. Taberele s-au radicalizat pe măsura apropierii de data fatidică: susţinătorii secesiunii au susţinut că sunt persecutaţi, adversarii secesiunii au denunţat caracterul iresponsabil al demersurilor de la Barcelona, acuzând pregătirea unei lovituri de stat.

Madridul a căutat să oprească maşinăria catalană: astfel, autorii textului legii care chema la referendum au fost puşi sub urmărire penală de către procurori, iar imprimeria unde urmau să fie tipărite buletine de vot a primit vizita poliţiei. În replică, pe 11 septembrie, când catalanii comemorează cucerirea regiunii lor în 1714, manifestaţiile publice organizate în regiune au fost aşezate sub sloganul „Adeu Espanya”. A doua zi, parchetul cerea tuturor poliţiştilor – din Garda civilă, din poliţia naţională şi din unităţile ce depind de guvernul catalan, Mossos d'Esquadra – să împiedice organizarea referendumului. Li se cerea, mai exact, confiscarea urnelor, a buletinelor de vot, a materialelor de propagandă electorală, a manualelor de instruire a asesorilor din birourile electorale, a calculatoarelor. Separatiştii au reacţionat strigând, în mai multe adunări publice: „vom vota, nu ne e frică!”. Cu zece zile înainte de data-limită, procurorii au arestat, pentru 24 de ore, 14 responsabili ai guvernului catalan. La rândul ei, Curtea constituţională a anunţat amenzi cuprinse între 6 şi 12 mii de euro zilnic pentru cei 24 de organizatori ai referendumului.

Cu câteva ore înainte de debutul consultării, poliţia a confiscat milioane de buletine de vot, încercând de asemenea blocarea accesului în secţiile de vot. Susţinătorii secesiunii s-au adunat în jurul şcolilor, pentru a putea controla procesul electoral, şi le-au cerut cetăţenilor să-şi imprime singuri, acasă, buletinele de vot pe care să le aducă în oricare secţie deschisă. Ordinea legală nu a mai contat. Pe 1 octombrie, scenele violente din faţa birourilor electorale au fost filmate şi transmise în întreaga lume. Imaginile cu poliţişti care foloseau forţa împotriva cetăţenilor erau şocante. Din păcate, calmul şi moderaţia au fost înfrânte de radicalism şi violenţă. Conform autorităţilor locale, peste opt sute de persoane au fost rănite sau au avut nevoie de îngrijiri medicale. Guvernul zice că jumătate din ei erau poliţişti. Cetăţeni împiedicaţi să voteze au invocat democraţia, dar li s-a replicat că o consultare civică poate fi democratică, dar şi anti-constituţională.

Mă tem că ne aşteaptă zile negre, şi nu doar în Spania...

A fost una dintre cele mai triste zile din istoria democraţiei iberice. Premierul Rajoy a declarat că referendumul nu a avut loc. În schimb, organizatorii catalani au publicat informaţii din care reiese că ar fi votat circa 42% dintre cetăţenii îndrituiţi, 90 la sută dintre ei fiind de acord cu secesiunea. Cum nu există prag de validare a rezultatelor, independenţa poate fi declarată oricând, secesioniştii considerând că felul în care s-a derulat consultarea nu e un obstacol, ci un argument în favoarea declarării noii republici.

Ieri, o grevă generală a paralizat regiunea. Poliţia nu a mai intervenit, asistând paşnică la scandările mulţimii: „afară cu forţele de ocupaţie!”. Regele Filip al VI-lea, care intervine rareori în dezbaterea publică, a avut, aseară, o scurtă intervenţie televizată, în care a acuzat autorităţile din Catalonia că au încercat să calce în picioare suveranitatea Spaniei. Liderii politici de la Madrid şi de la Barcelona cer dialog. Cetăţenii spanioli trimit mesaje - inclusiv nouă, deputaţilor europeni - în care solicită medierea UE.

Mă tem că ne aşteaptă zile negre, şi nu doar în Spania...