A venit şi rândul Spaniei

Contestarea partidelor tradiţionale a devenit o marcă a Europei politice. Ultima afectată e Spania. În 2008, popularii şi socialiştii, cele două partide care au dominat scena politică post-franchistă, aveau împreună 83 la sută din sufragiile exprimate. Acum, nu mai strâng decât 52 de procente.

Scorul a fost înregistrat pe 24 mai, când s-a votat pentru cele opt mii de primării, ca şi pentru 13 din cele 17 comunităţi autonome în care e împărţită ţara. Partidul Popular a rămas cel mai puternic, dar a pierdut majoritatea în toate regiunile pe care le controla. Socialiştii au strâns un sfert din totalul opţiunilor. Formaţiunile-vedetă au fost Podemos şi Ciudadanos. Prima a văzut lumina zilei anul trecut, ca partid de universitari, sub conducerea lui Pablo Iglesias, bun amic cu grecul Ţipras. Cea de-a doua a fost creată în 2006, în Catalonia, ca alternativă la naţionalismul local, dar începând din 2013 s-a extins în toată Spania, definindu-se ca formaţiune liberală.

Ambele au avut un start bun la europene, iar acum şi-au consolidat poziţiile, obţinând în total peste 20 de procente. Ce e interesant este că Podemos contestă sistemul politic dinspre extrema stângă, iar Ciudadanos – dinspre centru. Unii smulg voturi de la socialişti, ceilalţi erodează bazinul popularilor. Spectaculoasă a fost pierderea Madridului de către populari, ca şi a Barcelonei de către prietenii lor din coaliţia de centru-dreapta CiU. Partidul lui Iglesias a avut o strategie interesantă: după ce s-a făcut cunoscut prin radicalism, a căutat să se „normalizeze”, vădind în mod clar că e mai interesat de guvernare decât de protest. Pentru populari, Podemos e un „partid bolşevic”. Pentru socialişti, Ciudadanos n-ar fi decât un experiment. Nu lipsit de interes, aş adăuga: căci e vorba despre un partid liberal, care vrea taxe mici, reducerea birocraţiei, desfiinţarea Senatului, transparenţă şi anticorupţie.

Cu astfel de noi formaţiuni, se schimbă şi profilul liderilor. Exemplară e, în această perspectivă, Ada Colau, candidata Podemos de la Barcelona, care a devenit cunoscută după ce a luat apărarea cetăţenilor evacuaţi din case pentru neplata ratelor, creând Platforma pentru Victimele Ipotecilor. Şi la Madrid competiţia a fost inedită: împotriva contesei Esperanza Aguirre, una dintre cele mai influente membre ale Partidului Popular, s-a prezentat Manuela Carmena, o pensionară de 71 de ani, fostă judecătoare şi opozantă comunistă la dictatura lui Franco. Prima a câştigat, la o mică diferenţă, dar nu ea va dirija capitala, ci adversara ei, fiindcă popularii sunt izolaţi de forţele de stânga. Atât Colau, cât şi Carmena au fost desemnate în urma unor alegeri primare, ca alternativă – au zis ele – la „modelul patriarhal al partidelor tradiţionale”. Gesturile populiste sunt inevitabile în asemenea întreprinderi: de pildă, una dintre primele promisiuni făcute de Colau a fost aceea că-şi va reduce salariul de la primărie, de vreo cinci ori, încât să ajungă cât al unui cetăţean obişnuit.

Cum s-a produs, însă, erodarea bipartidismului? Cei mai mulţi cred că acuzaţiile de corupţie la adresa elitelor politice, ca şi trauma post-criză explică mutaţia petrecută. Ce urmează? Formaţiunile spaniole trebuie să se obişnuiască să negocieze alianţe. Nu va fi uşor. Acum mai bine de două luni, s-au ţinut alegeri în Andaluzia, iar până acum nu s-a găsit o soluţie. Fostul premier spaniol, Felipe Gonzalez, spunea că ţara sa începe să semene cu Italia, din punctul de vedere al fragmentării politice, dar că-i lipsesc italienii care să ştie s-o strunească.

Dacă tot a venit vorba despre Italia, să spunem că, la o săptămână după scrutinele din Spania, italienii au mers şi ei la vot, pentru a-i desemna pe responsabilii a o mie de municipalităţi şi a şapte din cele 20 de regiuni ale ţării. Partidele conduse de Renzi şi Berlusconi au obţinut cam tot atâtea voturi cât Mişcarea 5 stele a lui Grillo şi Liga Nord, condusă de Salvini. Fărâmiţarea politică a început, însă, mult mai devreme în cazul Italiei: acum un deceniu, bipartidismul era deja o amintire, Berlusconi şi Prodi având împreună doar 55%, şi fiind siliţi, fiecare în parte, să constituie coaliţii de guvernare foarte largi. În fine, pentru ca tabloul comparativ al alegerilor recente să fie complet, să adăugăm că şi austriecii au fost la urne duminica trecută, pentru a desemna consiliile regionale din două landuri: scrutinul a confirmat creşterea populiştilor din Partidul Libertăţii, de la zece la 15, respectiv 27 de procente, dar social-democraţii şi Partidul Poporului au obţinut împreună 58 % în Steiermark şi 71% în Burgenland, confirmând „marea coaliţie” de la nivel federal, încheiată în 2008 şi reînnoită cinci ani mai târziu.

Sistemul politic iberic e la răscruce: el poate evolua fie către modelul italian, cu fărâmiţarea sa spectaculoasă, fie către cel austriac, unul de tip „două partide şi jumătate”. Alegerile generale din toamnă ne vor da unele indicii despre calea pe care o va apuca Spania.