Forbes. Un model economic viabil pentru România

Modelul european de dezvoltare economică şi socială îşi arată limitele. România nu vede asta şi, incapabilă să‑şi definească un model propriu, se chinuie încă să implementeze principii şi reglementări care o îndrumă pe calea spre subdezvoltare.

Încovoiat de povara cheltuielilor cu protecţia socială, înecat de birocraţie, şi cu o piaţă a muncii inflexibilă, modelul de dezvoltare economică şi socială pe care Uniunea Europeană îl impune statelor membre îşi arată limitele. Se vede în primul rând în statisticile ultimilor 20‑30 de ani, care arată că modelul social european a fost în mod sistematic devansat de cel anglo‑saxon, la aproape toate capitolele.

Mizând pe libertatea funcţionării pieţelor, modelul anglo‑saxon, care funcţionează în ţări precum Marea Britanie sau Irlanda, dar şi în Statele Unite, Canada sau Australia, a oferit mai multe locuri de muncă, a condus la o creştere mai rapidă a economiei şi a oferit populaţiei un nivel de trai peste cel înregistrat de locuitorii celor mai multe dintre statele UE. Mai mult decât atât, modelul anglo‑saxon a câştigat şi cursa competitivităţii pe plan internaţional. Dar cel puţin la fel de important ca cifrele care arată că modelul european este depăşit, este faptul că mult‑propovăduitul model social - la care se face referire în cea mai mare parte a documentelor oficiale ale Uniunii - a primit o puternică lovitură tocmai din partea cetăţenilor Suediei. Ţară considerată timp de multe decenii un exemplu pentru restul Europei şi un bastion pentru modelul „welfare state" (stat al bunăstării) spre care societatea europeană tinde. „Statul bunăstării" a primit un vot de blam chiar la el acasă, la finele anului trecut, când alegerile parlamentare din Suedia au fost câştigate de o coaliţie de centru‑dreapta, condusă de prim-ministrul Fredrik Reinfeldt, care a promis reducerea taxelor şi reforme pentru statul social.

Astfel, social‑democraţii - care timp de aproximativ 70 de ani au construit „modelul suedez" - au devenit minoritari în Parlament. O schimbare de opţiuni politice care, în opinia lui Dragoş Paul Aligică, Senior Research Fellow la James Buchanan Center for Political Economy de la George Mason University, semnifică uzura modelului de stat al bunăstării dezvoltat în Suedia în secolul XX.

Iar o posibilă motivaţie este dată de Cristina Moldovan, unul dintre românii care, în timpul studiilor făcute la Norwegian Business School din Oslo (Norvegia), a avut ocazia să cunoască îndeaproape modelul economico‑social dominant în nordul Europei. Potrivit Cristinei, o explicaţie pentru schimbarea din Suedia ar putea consta în „nemulţumirea populaţiei cu un statut social şi cu o educaţie peste medie", generată de egalitarismul promovat cu insistenţă de Guvern.

Oricum, în ciuda indicatoarelor ce arată că drumul spre modelul social - pe care românii l‑au apucat odată cu aderarea la Uniune - ar putea fi de fapt o fundătură, România se chinuie încă să implementeze principiile şi reglementările europene.

Şi mai grav este însă faptul că discuţiile despre raportul dintre costurile şi beneficiile aduse de implementarea unui model aproape epuizat lipsesc atât în spaţiul public, cât şi în cel politic.

Deși cifrele arată că, pe ansamblu, modelul social european a fost surclasat atât în ceea ce priveşte standardul de viaţă oferit cetăţenilor, cât și în cursa creşterii economice.

Astfel, între primele cinci state cu cel mai ridicat nivel de trai din lume (măsurat cu ajutorul Human Development Index - Indicele Dezvoltării Umane, calculat de Organizaţia Naţiunilor Unite), patru sunt economii de tip anglo‑saxon (SUA, Australia, Noua Zeelandă şi Irlanda). Doar una - Norvegia, reprezintă în top cinci, modelul social european. În acelaşi timp, modelul anglo‑saxon a dovedit că poate crea un mediu mult mai favorabil decât cel european pentru a obţine creştere economică şi plus‑valoare.

Aceasta este imaginea pe care ne‑o dau graficele care urmăresc evoluţia PIB pe cap de locuitor (exprimat în funcţie de paritatea puterii de cumpărare, adică o formulă de calcul ce ţine cont şi de puterea de cumpărare a cetăţenilor statelor comparate) în economiile europene şi cele saxone. Ele descriu un trend crescător, care este condus însă detaşat de Statele Unite, secondate - la ceva distanţă - de economia Marii Britanii (vezi graficul „Libertate şi bunăstare").

O paralelă care indică eşecul modelului social, dar care este considerată nepotrivită de către Bogdan Murgescu, prof. dr. la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti, autorul cărţii‑studiu „România şi Europa. Acumularea decalajelor economice (1500‑2010)".

Acesta susţine că nu se poate vorbi despre un model unic european, ci doar de un puzzle de modele diferite, cum ar fi cel german, sau cel nordic - care la rândul său poate fi declinat în mai multe variante (suedeză, daneză etc.). Mergând pe logica istoricului economic Murgescu, în Europa ar putea fi identificate patru modele de dezvoltare economico‑socială: scandinav - caracteristic statelor nordice (Danemarca, Finlanda, Olanda, Suedia şi Norvegia), european continental - bine conturat în Germania, Franța, Italia, Belgia sau Austria, european mediteraneean - specific economiilor Greciei, Portugaliei şi Spaniei, şi anglo‑saxon european - întâlnit în Marea Britanie şi Irlanda.

Doar că diferenţele dintre primele trei modele (toate cu o puternică componentă socială) - la fel ca deosebirile dintre economiile ce compun Uniunea Europeană - sunt date doar de dimensiunea şi anvergura măsurilor intervenţioniste ale guvernelor, şi de gradul diferit în care caracterul social îşi pune amprenta asupra politicilor publice.

În plus, „scopul final al acquis‑ului comunitar este de fapt armonizarea tuturor legislaţiilor naţionale, prin mişcarea întregului conglomerat comunitar spre extrema socialistă", după cum spune economistul Tudor Smirna, cercetător şi membru al Institutului Mises România. El aduce astfel cel mai puternic argument în favoarea ideii că, dincolo de diferenţele de nuanţă, Europa este în ansamblul ei un model în sine, şi poate fi analizată ca atare, fără a greşi.

Însă chiar şi într‑o paralelă făcută între modelul anglo‑saxon (care la rândul său poate fi descompus în alte două tipologii) şi oricare dintre modelele existente în Uniune, acestea din urmă rămân pe locul doi.

Asta arată datele centralizate în studiul „The European Social Model: from obstruction to advantage", realizat de Karl Aiginger şi Alois Guger, profesori şi cercetători în cadrul celebrului institut austriac de studii economice WIFO. Potrivit acestora, în intervalul 1990-2005, rata medie anualizată de creştere a PIB al economiilor anglo‑saxone de peste ocean (SUA, Canada, Australia şi Noua Zeelandă) a fost de 3%.

Spre comparaţie, modelul care a performat cel mai bine pe Vechiul Continent, cel scandinav, a avut o rată medie de creştere anualizată de 2,7%. O dinamică semnificativ peste cea înregistrată în medie de Franţa, Germania, Italia, Belgia şi Austria (incluse în modelul european continental) care, pe ansamblul celor 15 ani, au crescut în medie cu 1,6% (vezi graficul „În cursa creşterii").

Iar supremaţia modelului anglo‑saxon se manifestă chiar şi în evoluţiile de pe piaţa muncii, adică în domeniul considerat o prioritate în Europa. Statistic, economiile de inspiraţie anglo‑saxonă înregistrează o rată de ocupare a forţei de muncă active semnificativ peste cea înregistrată în cea mai mare parte a statelor Europei.

Studiul realizat de cei doi profesori austrieci relevă faptul că, în medie, gradul de ocupare a forţei de muncă în economiile reprezentative pentru modelul anglo‑saxon de peste Ocean (SUA, Canada, Australia şi Noua Zeelandă) a crescut de la 70,6% în 1980 la 75,7% în 2005. În acelaşi interval, în economiile anglo‑saxone continentale (Marea Britanie şi Irlanda) rata de ocupare a populaţiei active s‑a majorat de la 68,8% până la 72,5%.

Spre comparaţie, la nivelul celor 15 economii membre ale Zonei Euro, rata de ocupare a forţei de muncă a crescut de la 64,3% la 66,7%. Dar cu diferenţe semnificative de la o zonă la alta a Europei. Astfel, la finele anului 2005, în cadrul modelului social european, rata de ocupare a forţei de muncă în 2005 varia de la 54,5% în Grecia până la 77,9% în Norvegia (vezi graficul „Mai mulţi angajaţi").

Dar poate şi mai important este faptul că, indiferent dacă vorbim doar de economiile Zonei Euro, sau că avem în vedere Uniunea în ansamblu, decalajul dintre modelul social european şi cel liberal anglo‑saxon este la fel de vizibil şi în ceea ce priveşte competitivitatea şi productivitatea.

Asta spun cifrele EU Klems (proiect de analiză a productivităţii economiei UE, derulat cu sprijinul Comisiei Europene), centralizate în studiul „Productivity in Europe. From the expansion to the crisis" (Matilde Mas, University of Valencia, 2010). Potrivit acestor date, în intervalul 1995‑2009, în economia americană valoarea adăugată pe oră lucrată a crescut cu o rată medie anualizată de 2,44%, iar rata medie anualizată de creştere a productivităţii a fost de 1,93%.

O evoluţie semnificativ mai bună decât cea înregistrată pe ansamblu de economiile Zonei Euro (unde rata medie anualizată de creştere a valorii adăugate pe oră lucrată a fost de doar 1,71%, iar cea a productivităţii a fost de doar 1,14%) şi totodată peste evoluţia înregistrată pe ansamblu de economiile celor 25 de state membre - câte erau la momentul realizării studiului. În cazul acestora, valoarea adăugată pe oră lucrată a avut o rată de creştere medie anualizată de 1,85% şi o rată de creştere a productivităţii de circa 1,37% (vezi graficul „Plus de valoare").

Acestea sunt doar câteva dintre motivele pentru care românii - care au experimentat pe propria piele atât socialismul radical, cât şi capitalismul de cumetrie, dar n‑au încercat niciodată aranjamentul instituţional al pieţei libere şi al ordinii proprietăţii private - „ar trebui să fie, la nivel european, cel mai aprig critic al măsurilor, proiectelor şi programelor cu iz socialist", spune Vlad Topan, profesor în cadrul ASE Bucureşti şi preşedinte al Institutului Ludwig von Mises România.

Paradoxal însă, având de ales între eficienţă şi o iluzie a solidarităţii, România se chinuie încă să redea pe nemestecate un model de dezvoltare economico-socială, minat de bomba cheltuielilor cu protecția socială, împotmolit în reglementări birocratice, care inhibă munca şi reprimă libera iniţiativă.

Citiţi mai multe despre modelele economice alternative din luna aprilie, pe forbes.ro.