FOTO VIDEO The Wall: strigătul unei generaţii. Dărâmă zidul care ne înconjoară!

Ceea ce câteva generaţii de melomani aşteaptă de trei decenii urmează să se întâmple în mai puţin de două săptămâni: Roger Waters, unul dintre membrii fondatori ai legendarei trupe Pink Floyd, aduce la Bucureşti spectacolul „The Wall“, după albumul cu acelaşi nume. Ziarul „Adevărul“ şi site-ul adevarul.ro demarează o campanie de bun venit a acestui eveniment, , „Dărâmă zidul care ne înconjoară!“, împreună cu postul de radio Rock FM.

Până în ziua spectacolului, pe 28 august, veţi putea citi zilnic, în paginile ziarului şi în ediţia online, istorii cu trupa Pink Floyd si cu membrii acesteia, epopeea fenomenului „The Wall”, dar şi povestea unei cărţi frumoase şi prin ce coincidenţe a ajuns şi în România. De asemenea, vă invităm să retrăiţi amintirile voastre cu muzica Pink Floyd, cum v-a influenţat trecutul, dar şi viitorul, cum v-a ajutat să spargeţi zidurile spirituale care vă înconjurau şi mai ales ce a însemnat pentru voi rock-ul celor de la Pink Floyd.

Vă aşteptăm poveştile, experienţele, trăirile personale la adresa contact@adevarul.ro, dar şi pe pagina noastră de Facebook.  

Pentru cele mai bune asemenea poveşti, pregătim premii care constau în integrala albumelor Pink Floyd pe CD, un bilet dublu la concert, DVD-uri cu filmul „The Wall” sau cu concertul susţinut la Berlin în 1990 (Universal Music România), precum şi volumul scris de bateristul trupei, Nick Mason, „Inside out. O istorie personală a Pink Floyd”. 

Dărâmă zidul care ne înconjoară!

Albumul „The Wall“ a fost lansat în luna noiembrie 1979. Este al unsprezecelea album de studio al grupului Pink Floyd şi ultimul în care apar toţi cei patru membri ai trupei: Roger Waters (bass), David Gilmour (chitară), Richard Wright (clape) şi Nick Mason (tobe). Înainte de “The Wall”, cei patru mai realizaseră trei albume care au făcut ca Pink Floyd să treacă de la statutul de oarecare formaţie de succes la un supergrup de talie mondială: “The Dark Side of the Moon” în 1973, „Wish You Were Here” în 1975 şi „Animals” în 1977.

„URĂSC PINK FLOYD”

Secvenţă din concertul The Wall

Până la finalul anului 1980, albumul „The Wall” vânduse peste 11,5 milioane de exemplare, câştigase în mai toate topurile industriilor muzicale britanice şi americane, se transformase în cult şi pusese deja bazele scenariului pentru un viitor film, cu acelaşi nume, ce avea să fie realizat în 1982.

Poate fi considerată o ciudăţenie a muzicii contemporane acest drum, în care obsesiile personale ale unui om, în acest caz Roger Waters, „creierul“ din spatele Pink Floyd, au ajuns să fie absorbite de atâţia oameni, cu atât de puţine lucruri în comun, şi transformate ulterior în milioane şi milioane de lire sterline.

Din acest tip de paradox se înfiripă întreaga poveste a acestui album fascinant. Din obsesia celebrităţii, plătită cu vârf şi îndesat, apoi din căutarea „vechiului eu“, depresie, izolare şi violenţă, transformate în concept de succes, turneu mondial şi încasări astronomice. „The Wall“ a fost albumul ce a încheiat o epocă „Floyd“. Disensiunile din timpul înregistrării au dus, în final, la ruperea trupei, la ironii aspre, tăceri de decenii şi separări definitive.

Povestea „The Wall“ începe, în fapt, în 1977. Imediat după ieşirea pe piaţă a albumului „Animals“, Pink Floyd a demarat un uriaş turneu de promovare a acestuia. Pentru Pink Floyd, o trupă venită din underground-ul britanic şi susţinută de tinerii intelectuali avizi de experimente, decizia unui astfel de turneu a fost ruptura. Trebuie înţeles contextul social şi muzical al anilor ’70. Muzica experimentală, progresivă, reprezentată ca vârf de lance în Marea Britanie chiar de Pink Floyd, pierduse teren în favoarea mişcării punk, văzută ca o reînviere a protestului şi a atitudinii de revoltă faţă de condiţiile sociale. Nu e de mirare că Johnny Rotten, solistul vocal al trupei punk Sex Pistols, purta pe străzile din Londra un tricou original Pink Floyd, pe care scrisese, cu carioca, deasupra numelui trupei, „I Hate“ („Urăsc“).

UN SCUIPAT DE MILIOANE

Rockul progresiv experimentat de Floyd era renegat, în favoarea unei muzici mai directe, tăioase şi eficiente. Albumul „Animals“ încerca tocmai o contracarare a acestei tendinţe. Structural, albumul continua seria experimentelor sonice anterioare, dar tematic era inspirat de romanul „Ferma animalelor“, al lui George Orwell, fiind conceput, mai aproape de „pulsul străzii“, ca o critică acidă la adresa capitalismului şi a condiţiilor de trai din Marea Britanie.

Problemele au apărut după lansarea oficială a produsului. Tematica albumului era una revoluţionară, însă, la momentul 1977, Pink Floyd era deja o trupă cu un nume uriaş. Avea de ales între concerte restrânse, de felul celor de până atunci, şi concerte gigantice pe stadioane. A ales a doua variantă.

Turneul cu „Animals” a fost un fiasco. Pe lângă conflictele dintre membrii trupei, Roger Waters a început să resimtă brusc o detaşare faţă de publicul venit la concerte, să caute o separare de spectatori şi nevoia de a clădi un zid între scenă şi auditoriu. Punctul culminant a avut loc în cadrul concertului de la Montreal, din 6 iulie 1977, când, enervat de un grup de fani drogaţi care îi cerea să cânte o anumită piesă, Waters l-a scuipat pe unul dintre spectatori, ieşind nervos de pe scenă, la final.

În acea seară i-a spus producătorului Bob Ezrin, într-un drum cu taxiul, că perioada concertelor pe stadioane s-a terminat şi că are nevoie să revină la „rădăcini“, la ceea ce făcuse din Pink Floyd o trupă autentică. De la acest episod s-a născut conceptul următorului album, „The Wall“.

BĂIEŢI, ALEGEŢI!

În următorul an, cu o impetuozitate creatoare de nestăvilit, Waters a scris, singur, două concepte de album. Unul era cel pentru „The Wall”, celălalt pentru ceea ce avea să devină primul său album solo, „The Pros and Cons the Hitchhiking” („Pro şi Contra Autostopului”). Le-a prezentat pe amândouă celorlalţi membri ai formaţiei şi i-a pus să aleagă pe care vor să-l dezvolte împreună, ca trupă, şi pe care i-l lasă lui, ca autor.

Cum proiectul „The Wall” părea de departe mult mai generos, ceilalţi trei membri ai trupei l-au ales fără să ezite. Din păcate pentru coeziunea grupului, materialul realizat de Waters era suficient de bine făcut, astfel încât celorlalţi membri cu aptitudini componistice, David Gilmour şi Richard Wright, nu le-a mai rămas mare lucru de adăugat. Asta a sporit frustrările care existau deja în sânul trupei. 

Un spectacol cum nu s-a mai văzut

Bob Geldof, în rolul Pink, într-o scenă din film 

Există, pe undeva, o înregistrare cu Roger Waters, realizată în timpul turneului „The Wall“, în care promite că, odată terminată seria concertelor, nu va reînvia niciodată spectacolul. „Costă enorm“, spunea atunci chitaristul. Avea dreptate, costa prea mult, dar nu s-a ţinut de cuvânt.

Roger Waters a vrut să exprime idea de izolare, de zid, nu doar muzical sau mental, ci şi fizic, în timpul concertelor. Spectacolele aveau loc pe scene enorme, iar când publicul intra, găsea un zid parţial construit, la ambele capete ale scenei. Pe măsură ce concertul se derula, oameni bine mascaţi adăugau cărămizi la zid. Cărămizile erau construite din carton presat şi erau pliabile, astfel încât să fie uşor de cărat de la un spectacol la altul.

Fix la jumătatea concertului, când se cânta piesa intitulată „Goodbye, Cruel World” („Adio, lume crudă”), pe ultimele acorduri ale melodiei era aşezată ultima cărămidă. Zidul era complet, 80 de metri lungime şi 11 metri înălţime, iar spectatorii nu mai vedeau nimic din ce e pe scenă.

În a doua parte a albumului, exceptând câteva apariţii ale lui Roger Waters în faţa Zidului şi ale lui David Gilmour pe marginea de sus a acestuia, spectatorii nu văd formaţia, ci doar proiecţii pe Zid ale unor personaje animate: profesorul tiran, mama protectivă, dictatorul Pink, judecătorul etc. După „pronunţarea sentinţei” de către judecător, Zidul este doborât cu ajutorul unui mecanism, iar prin faţa sa trec cântând, ca nişte menestreli, toţi membrii formaţiei. 

Conceptul: viaţa şi opera domnului Pink

Povestea în sine nu este fantastică, dar închegată muzical se transformă într-un proiect unic în istoria muzicii contemporane. Albumul musteşte de obsesiile lui Waters, amplificate de colaje vocale, coruri solemne, voci de copii, strigăte, elicoptere zburând, zgomotul armelor de foc declanşate şi sunete ambientale demne de un film horror.

La baza conceptului stă viaţa unui personaj imaginar, Pink, inspirat atât din biografia personală a lui Roger Waters, cât şi a unuia dintre fondatorii Pink Floyd, Syd Barrett, plecat din trupă încă din 1968 şi izolat de restul lumii, pe fondul consumului excesiv de droguri şi al unei afecţiuni mentale.

Roger Waters a compus albumul pe baza experienţelor personale

Zidul şi dărâmarea sa

Albumul începe prin a descrie o copilărie nefericită a lui Pink, marcată de moartea tatălui său în Al Doilea Război Mondial şi de o mamă autoritară şi excesiv de protectivă, dar şi de profesori samavolnici şi un sistem educaţional represiv.

Ajuns adult, Pink devine solistul unei trupe rock de succes, care face numeroase turnee, dar viaţa personală îi rămâne la fel de jalnică: soţia îl înşală în timp ce el este plecat în turnee, iar el încearcă, dar fără să reuşească, să se consoleze apelând la una dintre numeroasele femei uşoare care roiesc îndeobşte în anturajul vedetelor rock. Eşecul sentimental îl face să izbucnească într-o criză de nervi, în urma căreia devastează complet o cameră de hotel.

Depresiv şi izolat de restul lumii, Pink se droghează masiv, e la un pas de supradoză şi scapă cu viaţă în ultima clipă, în momentul în care managerul său îl găseşte şi cheamă ambulanţa. Cum concertul nu putea fi anulat, este trimisă pe scenă o trupă-surogat, condusă de un lider care se dovedeşte a fi un paranoic fascistoid – probabil o altă faţetă a aceluiaşi Pink.

Spre final, Pink este adus la judecată în faţa unei instanţe, unde se perindă, în calitate de acuzatori, toată pleiada de personaje care i-au făcut viaţa un infern. Singura care îi ia apărarea este tot mama sa. Fără să mai delibereze, judecătorul îi dă cea mai grea pedeapsă pe care i se putea da: dărâmarea zidului pe care şi l-a construit o viaţă întreagă, spre a fi expus în faţa semenilor săi. Albumul se încheie cu o piesă calmă, duioasă şi optimistă, un apel la redescoperirea solidarităţii şi umanităţii din fiecare dintre noi.

Arhitectul Waters

Din punct de vedere muzical, „The Wall“ este o explorare, în cele mai mici detalii, a grandomaniei. Este alcătuit perfect, într-o suită teribilă de bucăţi duioase şi fioroase, lungi şi scurte, explozive şi domoale, într-o orchestraţie complexă şi cu o producţie de invidiat. Pe măsură ce devii familiar cu albumul, reapare, periodic, senzaţia de a fi teleportat în mintea unui arhitect. Căci asta este Waters, cel din „The Wall“, un obsedat de detalii, de puzzle-uri imaginare, în care fiecare bucată muzicală se potriveşte perfect într-un singur loc.

Înregistrarea albumului şi turneul ce a urmat a însemnat şi ultimele fragmente ale colaborării între membrii fondatori ai trupei. Autor al tuturor versurilor, dar şi al majorităţii bucăţilor muzicale, Roger Waters îi acuza pe chitaristul David Gilmour şi pe pianistul Richard Wright de „lene şi neimplicare“. În cazul ultimului, ruptura avea să fie definitivă.

Pe tot timpul turneului, Waters a călătorit şi a locuit separat de restul membrilor trupei. Şicanat în permanenţă şi criticat de Waters, Wright a decis să părăsească trupa chiar în timpul înregistrărilor.

Ulterior, avea să revină, dar doar în calitate de muzician angajat, titulatură ce i-a fost menţinută şi pe parcursul turneului ce a urmat lansării oficiale. Cum turneul a fost unul extrem de costisitor, din cauza scenografiei spectaculoase, Wright a fost singurul care a câştigat bani din această afacere. Ceilalţi au înregistrat o pierdere de 400.000 de lire sterline. 

Probă de lăcomie pe seama Pink Floyd

Un amănunt interesant privind ceea ce a însemnat succesul albumului „The Wall” este oferit de către toboşarul Nick Mason, în cartea* sa despre istoria trupei Pink Floyd, publicată şi în România de Editura Publica, în colecţia de biografii Victoria Books şi în traducerea excelentă a lui Louis Ulrich.

Pentru a ilustra momentul în care Pink stă blazat în camera sa de hotel şi butonează telecomanda televizorului, membrii trupei au înregistrat sunetul unui televizor căruia i se schimbă canalele. Un actor şi-a recunoscut vocea şi replica dintr-un film şi şi-a angajat avocat. Povesteşte Nick Mason: „După ce am înregistrat la întâmplare, doar trecând de la un canal la altul al televizorului, pe album se auzea vocea unui actor care credea că succesul discului se datora, în primul rând, contribuţiei sale. I-am propus o înţelegere, cu opţiunea de a dubla suma dacă o ceda în întregime unei asociaţii caritabile. A preferat să ia jumătate, dar pentru el”.

* Nick Mason – „Inside Out. O istorie personală a Pink Floyd”. Editura Publica, colecţia Victoria Books, traducere Louis Ulrich. Cartea poate fi cumpărata de pe site-ul editurii, www.publica.ro, sau din librăriile lanţurilor Cărtureşti, Humanitas, Diverta, CLB sau Librarium (Bastilia).