INTERVIU Mihaela Miroiu, profesor universitar: „Matematica e un fetiş naţional“

Mihaela Miroiu este de părere că formele de inteligenţă pe care le cultivăm în şcoală sunt prea puţine. FOTO Marian Iliescu

Mihaela Miroiu (59 de ani) descrie anii săi de şcoală, din faţa şi din spatele catedrei, trecând de la îngustările ideologice şi de mentalitate din comunism, la primele sale reforme în învăţământ din anii '90, până la neregulile din sistemul educaţional actual.

În primul rând, trebuie să înţelegeţi de unde vine Mihaela Miroiu. Câteva repere biografice, aride, dar revelatorii: a fost decan şi e profesor de politică şi etică la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative din Bucureşti. A înfiinţat prima Societate pentru Analize Feministe, a scris primul manual de cultură civică şi primul dicţionar de democraţie, a ţinut primul curs de etică în politică şi primul curs de feminism. E „părintele intelectual“ al feministelor din România, a ţinut conferinţe, seminarii şi a predat la universităţi din toată lumea. Se poate continua, dar nu insistăm. Ceea ce trebuie să ştiţi, de fapt, despre Mihaela Miroiu e că are un optimism pe care, dacă n-am fi reporteri obiectivi, l-am numi contagios. Apoi, mai trebuie să aflaţi că are înţelepciunea de a-şi goli propoziţiile de solemnităţi şi de mâhniri personale. Asta pentru că se declară un „căuzaş“, adică om care crede într-o cauză. Militant. Iar aici n-au loc nici prudenţe preţioase, intelectualiceşti, nici întristări emfatice. Făţiş. Fără metafore sau alte mijlociri. Şi, chiar dacă nu-i neapărat necesar acest amănunt, poate c-ar fi bine să ştiţi şi dumneavoastră că reporterii acestui ziar au fost primiţi de Mihaela Miroiu cu următoarele: migdale, caju, cireşe, căpşune, fursecuri, pateuri şi alte prăjiturele şi, bineînţeles, apă şi cafea.

Citiţi, mâine, pe www.adevarul.ro, partea a doua a interviului cu Mihaela Miroiu: „Suntem în cel mai bun moment din istoria României“

Mihaela Miroiu este cea care a iniţiat studierea feminismului în România la începutul anilor '90, dar şi cea care se autocaracteriza, într-o vreme, drept „misogină şi îmi plăcea complimentul „Ai minte de bărbat!“. Mihaela Miroiu explică, în partea a doua a interviului, despre piedicile puse atunci când le vorbeşti, pentru prima oară, câtorva prieteni şi, mai apoi, studenţilor despre „egalitatea în drepturi a femeii cu bărbatul“, o descrie pe aşa-zisa „femeie carieristă“ de astăzi şi face o radiografie a evoluţiei ţării din punct de vedere economic, politic şi al mentalităţii oamenilor. 

„Weekend Adevărul“: Am auzit de o aşa-numită adeverinţă de virginitate, pe care v-o cerea diriginta în liceu. Cum se poate aşa ceva?
Mihaela Miroiu: Această mică teroristă locală, care era diriginta mea, obişnuia să facă lucrul ăsta. Nu ştiu cât de extinsă era însă practica. De pildă, diriginţii celorlalte clase nu cereau. E adevărat că erau bărbaţi. Dar asta era ameninţarea ei sistematică şi uneori ducea fetele cu forţa la policlinică.

Şi erau consecinţe dacă se dovedea că fata nu mai e virgină?
Dacă voi credeţi că noi suportam asta cu stoicism, vă înşelaţi. E un moment pe care eu nu l-am povestit. Ţin minte că, la un moment dat, au venit să ne facă vaccin. Şi una dintre colege avea frică de injecţii, însă diriginta încerca să o ţină cu forţa la vaccinul respectiv. Noi am scăpat-o din mâinile ei, dar am profitat de împrejurări ca să o înghesuim să-i dăm cât de mulţi ghionţi am putut! Eram foarte reactivi, nu am fost o generaţie cuminte deloc! Am fost chiar în stare să scoatem un profesor din liceul nostru.

Aveaţi această putere? Cum?
Făceam petiţii şi mergeam la inspectorat: semnalam toate prostiile făcute de profesori şi, până la urmă, tot ne descotoroseam de ei. Pentru că erau prost-crescuţi. Nu ne lăsam călcaţi în picioare. Eram orice, numai disciplinaţi sau supuşi nu. Atenţie! Eram însă foarte respectuoşi cu profesorii valoroşi.

La 5 ani, cu oile, la 9 - cu vitele

Nu păţeaţi nimic?
Mai eram sancţionaţi. Ba ne scădeau nota la purtare, ba ne eliminau câte cinci zile – asta însemna şi scăderea notei la purtare, ne mai chemau părinţii la şcoală. A fi nonconformist era pentru noi o virtute. Cel mai puţin agreată stare era starea de cuminţenie tâmpă şi ascultare pasivă. Nu mergea să fii supus tâmp. Cine era aşa era în afara găştii. Eu cred, de fapt, că eram foarte democraţi. Şi spuneam adevărul puterii, oricare era puterea. Am avut recent întâlnirea de 40 de ani cu aceeaşi trupă de vechi hipioţi simpatici şi ne-am simţit ca atunci. Cred că am avut un mare noroc. Cu prietenii, cu părinţii şi cu bunicile. Dacă mă uit aşa, în spate, deşi m-am născut şi am crescut primii şase ani într-un fel de Ev Mediu timpuriu, cred că am trăit o viaţă extrem de interesantă. Şi acum pot să o preţuiesc la valoarea ei.

A fi nonconformist era pentru noi o virtute. Cel mai puţin agreată stare era starea de cuminţenie tâmpă şi ascultare pasivă. Nu mergea să fii supus tâmp. Cine era aşa era în afara găştii.

La ce vă referiţi când spuneţi „Evul Mediu“?
La modul de viaţă din satul Sâncrai, care era foarte asemănător. Aveam car cu boi, bunicile cultivau cânepă textilă şi făceau ştergare şi cămăşi din ea, torceau lână. Noi ne îmbrăcam din producţia internă. În primii doi-trei ani din viaţa mea nici nu am avut curent electric. Tipul de muncă era la fel – copiii mergeau cu oile de la 5 ani şi, de la 9 ani, mergeau cu vitele. Mie mi se pare uluitor dacă mă gândesc care au fost începuturile.

Un ghiveci de legume cu muşte grase

Aţi venit în Bucureşti, la facultate, la Filosofie.
Am stat la cămin, cu cinci fete în cameră. Începeam anul universitar ducându-ne la munci agricole, de regulă în Dobrogea.

Asta era filosofia practică?
Filosofia naibii! Toţi trebuia să ne ducem acolo. Se chema „integrarea învăţământului cu producţia“. Ne luau frumuşel la mijlocul lui septembrie şi ne ţineau o lună departe bine de Bucureşti, în fostele grajduri ale întreprinderilor agricole de stat, în care erau câte 40 de paturi suprapuse şi unde lucram zi-lumină. La început, ne-au luat mai moale, să sortăm ardei capia pentru export. Trebuia să-i lustruim cu o pâslă şi să-i punem în lădiţe, aşa, frumos, organizat. Atunci am făcut dizenterie. Ne dădeau în fiecare zi ghiveci de legume cu muşte grase. N-aveam de unde cumpăra altceva. Şi, de foame, mâncam. Până când m-am trezit la Spitalul „Victor Babeş“. Apoi, am fost la secerat porumb, care era culcat de furtună. Aveam câte-o normă de un kilometru şi 400 de metri: secerat de dimineaţa până seara. Mâncam în gamele, pe câmp, la vreo cinci kilometri de prima aşezare.

Dezumanizarea: „Toamnele noastre studenţeştiI“

Când se întâmpla asta?
În anul IV. Acolo am înţeles cum pot oamenii să se degradeze într-un timp scurt. Fiind în anul IV, bineînţeles, voiam să ne pregătim şi de licenţă. Jumătate din bagajul fiecăruia era plin de cărţi, pentru că noi mai voiam să citim puţin în timpul liber. Asta se putea întâmpla doar pe întuneric, pentru că lumina era folosită pentru agricultură. Am stat într-un grajd cu paturi suprapuse şi am prins o perioadă de ploi foarte serioase. Intra apa în camere până la nivelul patului de jos, aşa că dormeam claie peste grămadă în paturile de sus. Atmosfera era foarte umedă. Pentru că n-aveam curent, foloseam lumânări de seu de la biserică. Puţea de trăsnea! În primele două săptămâni, am încercat să discutăm filosofie dacă nu puteam citi, măcar să nu ne tâmpim de tot. După care, de frig, ne-am apucat să cumpărăm şliboviţă ca să ne anesteziem starea mizerabilă. Am ajuns, în săptămâna a patra sprea a cincea, aproape brute. Veneam rupţi de oboseală, începea umezeala aia cruntă, ne puneam toate hainele pe noi, ne-mbrăcam precum cepele, ne aprindeam lumânărica de seu, ne beam şliboviţa, singura băutură existentă la prăvălia din sat şi, în atmosfera aia de aurolac umed şi tâmp, cădea fiecare şi adormea în poziţia în care se afla. Ce filosofie? Ce cărţi? Am văzut cum ne abrutiza modul acela de viaţă în fiecare zi tot mai mult. Până când am renunţat şi să mai conversăm. Astea erau toamnele noastre studenţeşti.

După facultate unde aţi fost repartizată?
La Liceul de textile nr. 6 din Bucureşti. Ăsta a fost un mare noroc. În anul 1978, printr-un miracol pe care nu mi-l pot explica, au existat cinci posturi în Bucureşti. Două la licee industriale şi trei la şcoli generale. Adrian Miroiu, soţul meu, era şef de promoţie pe ţară. Eu m-am repartizat după el, recunosc. Aşa era regula: că se respectă domiciliul soţului. El a intrat primul la repartiţie şi am avut dreptul să aleg.

Un fost elev de-al meu mi-a spus că eu i-am făcut cel mai mare rău din viaţă.

Cum era atmosfera la liceul industrial? Veneaţi, totuşi, dintr-un mediu mai rafinat.
Ştiţi ceva? Cred că norocul meu mare este că n-am fost niciodată elitistă. Da, a trebuit, într-adevăr, să uit complet sofisticarea noastră filosofică. A trebuit să lucrez cu oameni care, în afara cărţilor de telefon şi mersul trenurilor, nu mai aveau nimic în bibliotecă. Erau oameni din medii foarte needucate, dar pe care eu i-am admirat enorm. Am fost profesoară şi la un liceu de construcţii, unde erau zugravi, betonişti, instalatori.

Profesoară de filosofie?
Am predat istorie vreo doi ani, după care, s-o crezi tu că puteam să fiu doar profesoară de filosofie! Materiile care se predau la ştiinţe sociale erau: Cunoştinţe economice, Cunoştinţe social-politice şi Filosofie. Aveai o programă şi un manual. Programa era obligatorie, manualul nu era obligatoriu. În concluzie, depindea, pe de-o parte, de ştiinţa fiecăruia, şi, pe de altă parte, de coloana vertebrală a fiecăruia să îndobitocească şi să îndoctrineze copiii sau să le dea şansa să înţeleagă lucruri pe care nu aveau cum să le priceapă de la altcineva. Totuşi, nu zic că era neapărat bună cea de-a doua variantă. Ţin minte că un fost elev de-al meu mi-a spus că eu i-am făcut cel mai mare rău din viaţă.

  A trebuit să uit complet sofisticarea noastră filosofică. A trebuit să lucrez cu oameni care, în afara cărţilor de telefon şi mersul trenurilor, nu mai aveau nimic în bibliotecă.

De ce? Ce i-aţi făcut?
Pentru că el nu s-a mai adaptat niciodată, după aceea, la viaţa pe care o avea. Era o viaţă de şantier. Era foarte normal şi împăcat cu viaţa lui până în momentul în care i-am fost profesoară şi dirigintă. El a trebuit să ducă aceeaşi viaţă, că nu a avut cum să şi-o schimbe. Dar niciodată nu şi-a mai suportat-o. Vedeţi? Nu ştim niciodată ce efecte pot să aibă lucrurile pe care le facem. Nu pot să spun că faptul de a alege strategia să ajuţi oamenii să înţeleagă, să-şi deschidă foarte mult mintea este sistematic bună. Uneori, poţi să produci drame existenţiale la care nici nu te gândeşti.

„Am ratat Revoluţia“

Ce aţi făcut la Revoluţie?
Am ratat Revoluţia într-un mod cu care nu o să mă împac vreodată. Eram într-o tabără în Piatra Craiului cu elevii mei de liceu. Răspundeam de 70 de adolescenţi. Pe de-o parte, n-aveam cum să-i las acolo. Pe de altă parte, primeam telefoane de la părinţi să nu îndrăznesc să plec cu copiii pe drum. Alţi părinţi, pentru că era o psihoză colectivă, spuneau că le ţin copiii acolo ca să îi atace teroriştii care vin din munţi. Ceea ce trebuia eu să fac însă atunci, împreună cu alţi trei profesori, a fost să reuşesc să-i ţin locului pentru că voiau ei să fugă să se bată cu teroriştii. Lucrul care îmi era foarte clar era că eu trebuia să-i ocrotesc pe ei. Inclusiv să le car din magazinul sătesc, cu două rucsace, unul pus în faţă, altul în spate, conserve. Topeam zăpadă ca să facem rost de apă.

Viaţa era foarte urâtă. Era ca în bancul acela: «Ce e mic, negru, şi bate la uşă?». «Viitorul!»

Când v-aţi întors?
Când se terminase totul. M-a durut îngrozitor faptul că nu am fost în Bucureşti şi că nu am făcut parte din acest proces în momentul în care s-a întâmplat. Mi-am depăşit sentimentul de culpă luând parte după aceea la absolut toate mitingurile. Asta a fost modalitatea prin care să-mi împac puţin conştiinţa că întâmplarea istorică a făcut să nu fac parte din Revoluţie. Un fost elev de-al meu mi-a spus: „Decât să fi fost aici şi să fi sfârşit cu un glonţ în cap la Intercontinental, mai bine v-apucaţi frumos şi învăţaţi lumea ce e cu democraţia“. Aşa că am lucrat împreună cu soţul meu la primul dicţionar de termeni ai democraţiei. A fost primul din România. La primele manuale de cultură civică, la reforma predării filosofiei. Am mers şi eu în direcţia în care credeam că sunt utilă şi mă pot pricepe.

Nu-nţeleg, totuşi, sentimentul de culpă că n-aţi participat la Revoluţie.
Pot să vă spun un singur lucru. Imaginaţi-vă că sunteţi în iarna ’89, că trăiţi ca într-un cavou, că vă rugaţi la Dumnezeu să nu vă mai treziţi a doua zi dimineaţa. Viaţa era foarte urâtă. Era ca în bancul acela: „Ce e mic, negru, şi bate la uşă?“. „Viitorul!“ Când ştii că eşti neputincios, gol şi penibil şi te simţi groaznic că eşti parte dintr-un sistem împotriva căruia nu poţi să faci nimic. Dintr-odată, îţi explodează în faţă ceva care îţi spune: „De acum încolo nu mai ai nicio scuză. Eşti un om liber. Dacă nu faci din tine tot ce poţi şi nu faci pentru ceilalţi tot ce ştii, numai tu eşti responsabilă pentru asta“.

Despre democraţie a învăţat în comunism

Limitările s-au redus la cele personale. Dar de unde ştiaţi dumneavoastră de democraţie şi cultură civică astfel încât să scrieţi dicţionare?
În primul rând, cred că am învăţat despre democraţie participativă în facultate. Profesorul meu de sociologie de atunci şi omul cu care mi-am dat lucrarea de diplomă, Cătălin Zamfir, venise din America, unde lucrase doi ani într-o şcoală sociologică faimoasă. A fost aşa de bine primit că sociologii de acolo îi trimiteau manuscrisele înainte să le publice, iar el mi le dădea mie. A venit de acolo cu foarte multă informaţie şi bibliografie. Vă daţi seama, în plin totalitarism, omul acesta se ocupa de democraţie participativă. Eu am beneficiat uriaş de faptul că el mi-a dat tot. În 1977, cunoşteam bibliografia despre democraţie la nivelul la care era ea în SUA. A fost un lucru formidabil. Pe de altă parte, să nu vă închipuiţi că în regimurile comuniste oamenii nu erau democraţi.

Dar nu erau insulari?
Eu cred că dorinţa de libertate e un instinct. Altfel, nu s-ar zbate păsările în cuşcă. În momentul în care te angajezi într-o zonă de studii sociale, de ştiinţe umaniste – angajamentul acesta depinde fundamental de libertatea ta, de libertatea de informare, de libertatea de exprimare. Când eşti sculer matriţer, nu ai libertatea pe job description (n.r. - fişa postului). În momentul în care lucrezi în ştiinţe sociale, asta e condiţia de posibilitate a existenţei tale în domeniu. Aici nu te mai joci. În plus, eu am avut o profesoară extraordinară de filosofie în liceu, care m-a influenţat mult, am avut un tată democrat structural. Chiar şi bunicile mele. Şi a mai fost o chestie hotărâtoare: în adolescenţă, noi nu am prins o Românie aşa de închisă. Era perioada flower power, perioada mişcărilor tineretului din lume, despre care noi citeam mult.

„Am purtat doliu o săptămână când a murit Jimi Hendrix“

Ascultaţi Janis Joplin, Jimi Hendrix?
Da’ cum să nu? Eram în clasa a IX-a, când Jimi Hendrix a murit, am purtat o săptămână doliu. Lumea aceea era şi lumea noastră. Noi ne-am înscris în acel tip de generaţie contestatară exact ca şi occidentalii. Accesul principal venea de la Radio Vocea Americii şi Europa Liberă. Le ascultam cu bruiaj, dar le ascultam. În perioada aceea, mai veneau inclusiv la chioşcurile de ziare publicaţii din Franţa. Mai circulau cărţi pe care le aducea lumea din afară – a fost o perioadă când puteai, totuşi, să circuli în străinătate. Mai aveam colegi care mergeau în excursii şi aduceau discuri şi cărţi. Citisem Herbert Marcuse, Şcoala de la Frankfurt, traduse şi apărute la Editura Politică!, cunoşteam teoriile despre omul dimensional. Ăsta a fost pulsul generaţiei. În momentul în care tu, între 14 şi 18 ani, faci parte dintr-o generaţie care merge către democraţia de profunzime, inclusiv în sens internaţional, cum să te mai desprinzi de povestea asta? Devine şi povestea ta.

Dar mai devreme, la 14-15 ani, ce citeaţi?
Pe mine mă pasionau filosofia şi literatura la 14-15 ani. Fapt pentru care puteam să citesc avangarda franceză, de la simbolişti încoace. Când am spus că am avut acces la zona Şcoala de la Frankfurt, teoria omului unidimensional, am cam spus tot ce puteam citi. Foarte populară, din categoria pop culture, era însă muzica. Aceea era o muzică puternic contestatară, conţinutul ei te învăţa foarte multe. Practic, seara, pentru noi, după ora 19.00-20.00, lumea se bloca. Eram cu urechea la radio. După care, sâmbăta-duminica, ne duceam în păduri, în cercurile noastre de chitarişti, discutam, cântam. Ne îmbrăcam în blugi pe care-i dădeam cu praf de cărămizi ca să arate de hipioţi. Am fost o generaţie căreia puţin i-a păsat de cochetărie, eram cât se poate de fireşti şi cât mai naturale. Cred, într-un fel, că şi comportamentul de gen a fost atunci incomparabil mai frumos şi mai democratic decât acum. Nici prin cap nu le-ar fi trecut băieţilor să ne trateze ca pe nişte muieruşti. Eram partenerele lor şi prietenele lor, iar atmosfera era foarte, foarte frumoasă. În ’90, asta era generaţia din Piaţa Universităţii.

„În clasa a IX-a nu-mi mai găseam locul“

Aţi avut şi o altă pasiune – artele plastice.
Da, e o pasiune căreia i-am dat curs sistematic. Am făcut şcoala de arte plastice în gimnaziu, pe lângă şcoala obişnuită. Făceam cam toate formele care erau atunci la îndemână: pictură, grafică, sculptură, desen tehnic, istoria şi teoria artelor. Cel mai frumos şi mai frumos era că eram nouă într-o clasă. Era minunat! Aveam şi un profesor boem şi exotic. O figură! Gândiţi-vă că ne petreceam câte trei ore în fiecare zi, dintr-a cincea până într-a opta, în afară de orele de şcoală, în atelier.

De ce n-aţi continuat?
Pentru că în clasa a VIII-a m-am îmbolnăvit rău şi am depins de tratamente. În plus, liceul de arte plastice era în Deva, iar asta însemna o navetă pe care, în contextul îmbolnăvirii, nu aveam cum să o fac. În clasa a IX-a am fost în doliu sufletesc. Nu-mi mai găseam locul.

„Ieşim analfabeţi funcţionali în multe privinţe din şcoală“

Aţi făcut primul manual de cultură civică.
Aici au fost mai multe etape. Exista un manual de cultură civică pentru clasele mai mici şi mai era un manual de cultură civică pentru liceu, pe care sigur nu l-aţi apucat. Pentru că ministerul l-a păstrat festivist pentru anul toleranţei, în anul 1995, după care l-a scos din programă. Acum nu mai există cultură civică la liceu. Probabil că nu mai avem nevoie de cetăţeni aşa de informaţi. Ce pot să zic? Oricum, eu cred că noi trăim o euforie naţională stranie cu matematica, fizica şi chimia. E un fetiş naţional.

Păi, dacă suntem buni la matematică.
90% din oamenii care trebuie să înveţe matematică până la peformanţă foarte serioasă nu vor folosi mai mult de ecuaţia de gradul I toată viaţa lor. Nici măcar la calculul dobânzilor. Cred că sacrificăm prea mult timp din educaţia şi formarea culturală a oamenilor cu fetişizarea matematicii. Dacă există oameni foarte buni şi performanţi, pune-i în clase speciale şi lasă-i să alerge ca o rachetă! Dă-le profesori foarte buni, dar lasă-i pe ceilalţi în pace!

E o tehnologizare a vieţii noastre faţă de care matematica este dependentă. Trebuie.
Perfect! Asta înseamnă că pe oamenii care sunt foarte capabili să o facă trebuie să-i tratezi diferit şi să îi ajuţi. Dar cu ceilalţi ce ai? Le îngustezi libertatea de a alege, le ocupi copilăria şi adolescenţa cu un efort enorm pe care nu îl pot folosi şi în care nu vor progresa niciodată, în dauna altor tipuri de educaţie şi de învăţare. Se înstrăinează dacă ei nu au o apetenţă pentru forma cea mai pură a abstracţiei, care este matematica. Inteligenţa e de atâtea feluri! Formele pe care noi le cultivăm în şcoală sunt foarte puţine. Eu cred că ieşim analfabeţi funcţionali în multe privinţe din şcoală.

Cu ce scop învaţă copiii?

De ce?
Pentru că întrebarea pe care nu şi-o pun cei care fac curricula e „Cu ce scop învaţă copii asta?“. De ce fac copiii sport? Ca să dea probe? Sau să-şi dezvolte armonios şi frumos organismul, să ştie să-şi regleze corpul, obezitatea, articulaţiile etc.? De ce învaţă copiii chimie – ăia care nu vor fi chimişti? Păi, ca să poată să se folosească corect de substanţele care le vin la îndemână în fiecare zi. De ce învaţă anatomie? Ca să-şi cunoască corpul, cum să se hrănească sănătos, să ştie care sunt simptomele unei boli, ce înseamnă normal şi patologic. De ce învaţă copiii fizică? Ca să să înţeleagă minimum ce se întâmplă când apasă pe butonul televizorului, ce e cu fierul de călcat şi de ce se încălzeşte. De ce trebuie să înveţe copilul de 17 ani psihologie? Păi, un răspuns foarte simplu: ca să-şi dea seama când pică într-o depresie, să ştie ce să facă. Că altfel ajunge, Dumnezeule, să se sinucidă sau intre în alte impasuri psihologice de genul ăsta. Lucruri simple pe care, atenţie!, nu ştim să le explicăm când ieşim din şcoală. Nu ştim! Această întrebare – de ce facem un lucru? – mi se pare esenţială. Altfel, învăţământul este pointless (n.r. – fără sens)! Tezele, extemporalele, examenele nu sunt finalităţi. Sunt mijloace! N-au cum să fie scopuri. Noi încurcăm mijloacele cu scopurile.

Inteligenţa e de atâtea feluri! Formele pe care noi le cultivăm în şcoală sunt foarte puţine.

Parcă e de comun acord că generaţiile care vin sunt arierate, că e un declin al valorilor tinerilor, ştiţi clişeul.
Ce declin? Faţă de ce?

Faţă de ceea ce era înainte. Înainte nu era mai bine?
Generaţia mea, de exemplu, e o generaţie în care avea acces la învăţământul superior 8% dintr-o cohortă generaţională. După cum mama a avut acces la liceu, bunica – doar la şcoala primară, iar străbunica – nici la şcoala primară. La ora actuală, învăţământul superior este un învăţământ de masă. În consecinţă, nu te mai aştepţi la excepţionalisme şi la elitisme. Te-aştepţi însă ca oamenii să fie incomparabil mai cultivaţi şi mai învăţaţi decât generaţia anterioară. Or, acest lucru chiar există, e cum nu se poate mai real. Statistic, fiecare generaţie e mai învăţată. Eu nu sunt în corul acestor persoane. Pe de altă parte, cei pe care-i cunosc eu nu numai că sunt, în medie, serioşi, dar sunt şi foarte angajaţi în viaţa publică. Sunt oameni de conştiinţă, au angajamente pe care eu nu mi le-am imaginat şi îi admir pentru asta. Sunt reactivi, sunt prezenţi, le pasă de lumea în care trăiesc, ştiu că, dacă s-au hotărât să trăiască în România, ei sunt cei care va trebui s-o facă aşa cum o doresc. Sunt oameni care nu învaţă doar ca să dea examene, ci ca să dezvolte lumea în care trăiesc. Pentru mine, asta-i face admirabili.