Alexander Hausvater, regizor: „La 9 ani am fugit din kibbutz trei zile“

Copilul Alexander Hausvater a stat trei zile pe plaja oraşului Aşkelon, deşi ştia de la radio că o ţară întreagă îl caută. La 18 ani regizorul a absolvit Facultatea de Ştiinţe Politice la Universitatea din Tel Aviv.

Născut în România tulbure de la sfârşitul anilor '40, Alexander Hausvater este şi acum „un căutător al adevărului". Spectacolele sale sunt renumite pentru refuzul de a se conforma normei, pentru că Hausvater crede în experiment, chiar şi pe texte clasice. Cu o educaţie scoţiană, făcută în Israel, la Tabeetha School, completată apoi la „Habima" (Şcoala Teatrului Naţional din Israel), viitorul regizor a învăţat din şcoala generală Shakespeare pe dinafară, ceea ce îl face „să găsească şi acum noi înţelesuri ale unor cuvinte pe care le ştie din copilărie". Ar preda „românismul" în şcolile din România, dar şi „leadership" - cum să fii responsabil pentru deciziile privind propria viaţă şi să încerci să fii cel mai bun în orice ai face.

„Adevărul": V-aţi născut la Bucureşti, aţi emigrat în Israel. Aveţi ceva rădăcini austriece, aţi stat un timp în Irlanda, locuiţi în Canada, iar azi aveţi spectacole înapoi în România. Câte limbi vorbiţi, de fapt?

Alexander Hausvater: Nici nu mai ştiu. Câteodată descopăr câte o limbă pierdută. Am redescoperit rusa, lucrând în Rusia, crezând că o pierdusem. Viaţa mea a început între un tată care venea din Bucovina şi vorbea numai germană, şi mama, care avea o educaţie pur românească. Amândoi au venit însă la Bucureşti foarte tineri şi amândoi au fost influenţaţi de felul în care oraşul trăia înainte de război. Iar povestea mamei e că a fost prima femeie de afaceri în România la timpul respectiv.

Alexander, la grădiniţă

Ce făcea mai exact ?

A fost primul director femeie de aici, la o firmă agrară argentiniană, din Buenos Aires, care cred că se numea Contim. S-a lăsat de asta când m-a născut pe mine, după război. În timpul ăla, ea traversa lumea, era îmbrăcată în costum cu pantalon, cu totul neobişnuit la epoca respectivă. Şi tata făcea business, avea o fabrică de bachelită, un predecesor al plasticului. Dar el era mai mult un om de afaceri poet. Nu-mi amintesc vreodată să fi mâncat seara acasă.  Eram întotdeauna prin restaurante, teatre, operă, aveau o bandă de prieteni artişti, boema timpului respectiv, pe care tata o sponsoriza. După naţionalizare, el a devenit directorul propriei fabrici, dar continua să facă lucruri de necrezut: dădea masa de prânz tuturor muncitorilor şi îi chema şi pe prietenii lui, artişti, care cântau, recitau, făceau teatru! Sute de muncitori, poate needucaţi, aveau parte de o experienţă culturală extraordinară! Dar până la urmă el a fost arestat, cel puţin de două ori: la Braşov şi la Oradea. Când revenea din închisoare, mama şi cu mine îl aşteptam la Gara de Nord. Apărea fără păr, tuns foarte scurt, blond, în alb, ca un zeu. Mi se părea că închisoarea aia era o scenă de luptă, în care tatăl meu devenea un erou.

În aceeaşi perioadă aţi început şi şcoala primară. Unde s-a întâmplat asta?

Primele două clase în Bucureşti, de la 6 ani. Educaţia mea în România e foarte stranie pentru că n-am avut timp să merg prea mult la şcoală, iar când mă duceam eram dat afară pentru că ştiam totul. Tata a avut un gând greşit şi a pus pe mine unul dintre oamenii lui, care de la 4 ani m-a învăţat să scriu, să citesc... Eram practic produsul acestui tânăr, care se numea Leon şi era un student la fizică venit din Galaţi. Stătea cu mine câte 10 ore pe zi şi îmi spunea tot felul de lucruri. Aşa că eram între el şi o profesoară de franceză care nu mă învăţa limba, dar îmi vorbea despre cultura şi civilizaţia franceză.

Cu mama sa, Patty Hausvater

V-a deschis apetitul pentru tipul ăsta de cultură?

Mi-a deschis apetitul pentru revoltă, cum să fug de ea, cum să mă fac că înţeleg şi să mă gândesc la alte lucruri.  Deci erau ei, plus şcoala obişnuită, care era la epoca respectivă total bazată pe o gândire sovietică. Discursul era că ruşii au inventat totul, ei au făcut totul! Eram copil, dar mi-am dat seama de dualitatea teribilă din şcoală, adică de minciuna asta, pe care trebuie s-o înveţi pe de rost, s-o comunici, s-o exprimi, ca să supravieţuieşti şi să iei note mari; în timp ce adevărul adevărat n-aveai voie să-l spui nimănui, pentru că dispărea tata! Eram deja produsul multor culturi, pentru că atunci când părinţii au aflat că vom emigra în Israel l-au rugat pe marele rabin (Moses) Rozen, să mă înveţe ebraică.

Câţi ani aveaţi când aţi plecat? Cum v-aţi adaptat la lumea cu totul diferită de acolo?

Aveam vreo 8 sau 9 ani şi am ajuns acolo la un punct foarte fragil în viaţa mea. Părinţii mei, care hotărâseră să plece mai mult pentru mine, m-au dat la început la un kibbutz care se numea Nitzanim, lângă oraşul Aşkelon, pe malul Mediteranei, în apropiere de Fâşia Gaza. Kibbutzul e un exemplu de gândire pur socialistă, cum nu a mai existat nicăieri în lume, decât în Israel şi numai la timpul acela. Adică oameni din toată lumea, cu meserii diverse şi cu experienţe extraordinar de diferite, se întâlnesc într-un kibbutz ca să facă prin rotaţie tot ce e nevoie ca acesta să funcţioneze. Adică oamenii lucrau la grajd, la câmp sau oriunde era nevoie, iar noaptea păzeau cu puşca-n mână. Mai murea câte unul, pentru că eram atacaţi în fiecare noapte. Dar eu am fost extrem de influenţat de întâlnirile cu oamenii de acolo. Iar la fiecare două săptămâni trebuia să lucrez în sala de mese, fiecare copil făcea câte ceva înainte să meargă la şcoală.

Hausvater la examenul de bacalaureat

Deci o educaţie practică foarte solidă...

Una de necrezut! Iar una din întâlnirile mele cele mai importante a fost la grajd, unde discutam cu Max, profesor de chimie la universitatea din Leipzig. El mi-a spus ce a însemnat pentru propria familie alegerea democratică a lui Hitler, ce a urmat, era un fel de martor al istoriei. Întâlneam acolo, la construcţii, oameni care au lucrat cu Troţki, Stalin, Castro! Şi am fost afectat de mărturiile acestor oameni, care vorbeau despre istorie ca despre experienţa lor privată de viaţă. Ei au mâncat istoria, s-au culcat cu istoria, era un fel de demistificare absolut de necrezut. Eram foarte legat de un bătrân care era fost general în armata poloneză, şi care încă purta uniforma. Era responsabil de un câmp de legume şi purta tot timpul o puşcă din timpul războiului napoleonic. El nu ştia decât poloneză şi ceva idiş, eu nu înţelegeam nici una, nici alta. Şi atunci am început un fel de „jiberish", adică o limbă inventată din sunete şi gesturi, dar în care ne înţelegeam. El spunea că pentru a fi general, trebuie mai întâi să fii soldat. Dar ca să treci de la soldat de la general, nu anulezi soldatul, el rămâne în tine. Avea un umor extraordinar şi-mi spunea câteodată: „Acum vorbeşte soldatul, acum - generalul". Şi câteodată îi spuneam: Am impresia că soldatul e mult mai deştept decât generalul. (Zâmbeşte).

Cum era viaţa la kibbutz?

Era sublim. Era aşa de sublim, că n-am putut să suport. Pentru că totul era ordonat, planificat, totul era de un idealism  absolut extraordinar. Kibbutzul are reputaţia că a dat Israelului cei mai buni soldaţi, piloţii cei mai extraordinari, paraşutiştii cei mai grozavi. Era o întâlnire între Sparta şi Atena. Dar eu n-am putut să suport rigiditatea, colectivismul, faptul că ţi se spunea unde să fii, ce să fii. Şi mi-am rugat părinţii să mă scoată de-acolo cât mai repede. Dar părinţii mei, imigranţi care încercau să se organizeze, mi-au cerut timp. Fiind un copil total necontrolat şi necontrolabil am decis să-i învăţ minte şi am fugit din kibbutz. Am stat trei zile pe plaja oraşului Aşkelon, ştiind de la radio că o ţară întreagă mă caută!

Cum s-a terminat aventura?

Am venit pe jos acasă, o distanţă de 90 de kilometri, şi m-am ascuns sub un pat. Mi-am auzit părinţii cum plângeau, am ieşit şi am zis: sper că nu mă mai daţi la kibbutz. Şi am vrut să merg la şcoala engleză, care era sub egida Church of Scotland (n.r. - Biserica Scoţiei), un loc în care mergeau de obicei copiii diplomaţilor. Iar Tabeetha School a devenit un punct major al educaţiei mele. Obiectivul ei, scris pe toate zidurile, era ca elevii săi să atingă ce numeau ei „leadership". Adică trebuia creat din fiecare copil un lider. În orice meserie, în orice situaţie! Lider înseamnă să fii subiectul vieţii tale şi nu obiectul ei. Marea problemă în România e că toţi par să-şi însuşit inversul. Toţi dau vina pe cineva! Dacă ar fi trecut prin Tabeetha School, toţi ar fi responsabili pentru tot! Iar învăţatul începea cu Shakespeare şi se termina cu Shakespeare, iar la Bac întrebările începeau cu recită „Romeo şi Julieta", actul 2 scena 2, de la linia 24 la linia 140! Şi acum, când deschid Shakespeare învăţ ceva nou. Pe aceleaşi cuvinte pe care le-am ştiut o viaţă întreagă. Pentru că doar prin prisma experienţei înţelegi Shakespeare cu adevărat.

Universitatea ...?

Universitatea a fost influenţată de tatăl meu, foarte bolnav atunci şi care o viaţă întreagă şi-a închipuit că voi fi diplomat. Aşa că pentru el am „luat" la Ştiinţe politice. Când am terminat şi era pe patul de moarte, m-am dus la Ministerul de Externe să caut un job şi am primit unul în Africa. Trei zile mai târziu el a murit, iar eu am făcut şi Literatură engleză şi Teatru. Mult mai târziu, când m-am dus în Irlanda să termin o teză bazată pe (John Milington) Synge, printr-un miracol ridicol am devenit regizor.

Pentru că spectacolul, primul dumneavoastră spectacol, a fost anulat.

Da, din motive politice. Synge crease o limbă cu sunet druid, celtic. Aşa că m-am dus pe o insulă, la trei zile şi trei nopţi de Dublin, unde erau numai pescari şi ţărani analfabeţi, dar ei vorbeau limba textului lui Synge, o irlandeză adevărată. Am stat şase luni cu ei, şi aşa am creat „Năzdrăvanul Occidentului". Iar după spectacol, un mic domn, cam la 70 de ani, mare actor, directorul teatrului naţional din Irlanda, m-a întrebat: „Ce faceţi marţi?" Era într-o vineri. Şi tot el mi-a răspuns: „Sunteţi ocupat, aveţi premieră pe scena teatrului naţional!"  Era ceva! După aceea, oamenii au început să vină la mine ca regizor. Dar lucrul important era cercetarea, investigarea, laboratorul. 

"Educaţia mea în România e foarte stranie pentru că n-am avut timp să merg prea mult la şcoală, iar când mă duceam eram dat afară pentru că ştiam totul.''

"Fiind un copil total necontrolat şi necontrolabil am decis să-i învăţ minte şi am fugit din kibbutz. Am stat trei zile pe plaja oraşului Aşkelon, ştiind de la radio că o ţară întreagă mă caută.''

„În şcoală aş introduce «românismul»"

Acum, lucrând în România, vă este mai uşor sau mai greu să puneţi aici în scenă spectacole decât în alte părţi?

Student în anul I la Universitatea din Ierusalim

Indiferent de ţara în care lucrezi, important este codul. Dacă aş fi într-o ţară care nu mi-e familiară, precum Finlanda sau Norvegia, prima dată asta aş încerca să fac, să cunosc limba, oamenii, mentalitatea. Iar în teatru cauţi întotdeauna excepţia, nu regula! Personalitatea, nu grupul! Or, pe scenele româneşti nu mai vezi personalitate. Tocmai de asta auzi despre oameni care au de-acum o vârstă: „Ăştia sunt actori mari!" De fapt ăştia sunt oameni cu personalitate. Nu sunt doar tehnicieni, care „fac" un text sau o mişcare. Personalitatea implică revolta, trăirea unui risc până la capăt.

E o atitudine generalizată?

Din păcate, 95% din populaţia acestei ţări ar vrea să facă un pas în altă direcţie, dar îi e frică, pur şi simplu, de posibilitatea ca mâine să fie mai rău ca azi. Iar dacă întrebi: „Azi ţi-e bine?", răspunsul va fi: „Nu!". Eu asta nu pot s-o înţeleg! Cum poţi, ca fiinţă umană, să nu încerci să îţi ameliorezi situaţia? Chiar dacă rişti să pierzi! Asta ar trebui să înveţe la şcoală!

Ce materie aţi introduce în orar?

Aş introduce „românismul". Cum să înveţi că eşti responsabil de această ţară, de fiecare lucru din ea, de fiecare om! Asta se face prin exerciţiu şi prin ceea ce faci practic, lucruri concrete, până când devine o a doua natură. Şi mai e ceva ce nu înţeleg: cum se face că elevii din ţara asta nu lucrează. În America, de la 8 ani mergi la şcoală în paralel cu începutul lucrului. Dimineaţa dai ziare, după-amiaza faci curse pentru vecini. Ori asta lipseşte cu desăvârşire de aici. Copilul trebuie să înveţe valoarea banilor prin ce face el. În SUA, copiii de milionari pleacă la universitate fără un ban, încep de jos. Iar profesorii ar trebui să predea pragmatismul materiei, şi nu teoria. O dată pe săptămână, elevii ar trebui să fie la un tribunal, într-o sală de operaţie... Un alt lucru pe care dascălii de aici am impresia că nu-l văd este că ziua de mâine aparţine internetului, iar educaţia ar trebui să ţină cont de acest lucru. Ar trebui să fie creată o curiozitate a internetului, mai ales că e atât de multă informaţie la distanţa unui click! Dacă nu ne ocupăm, o să ne trezim cu o generaţie întreagă care are răspunsuri, dar nu are întrebări! Şi trebuie să te gândeşti cum creezi o societate care să fie în căutarea propriilor răspunsuri.

CV

- Hausvater, „produsul mai multor culturi"
- 11 iunie 1949: s-a născut în Bucureşti.
- 1959: emigrează în Israel şi începe şcoala la kibbutz.
- 1967: absolvent al Universităţii din Tel Aviv (Ştiinţe Politice).
- 1969: absolvent al masterului de Literatură Dramatică din Dublin, Irlanda.
- 1969-1972: director artistic al Peacock Theater, Dublin.
- 1971: se stabileşte în Canada şi fondează, doi ani mai târziu Montréal Theatre Lab.
- 1979-1990: conduce diverse teatre în toată lumea, se implică în diverse proiecte artistice, predă la mai multe universităţi din Canada, SUA, Israel şi Rusia.
- 1990: revine prima dată în România, cu spectacolul „Au pus cătuşe florilor".