Bunăstarea nu crede în sisteme

China: „ o ţară, două sisteme”. Principiul, formulat de Deng Xiaoping, se referă la faptul că, după revenirea lor sub administraţia chineză, regiuni precum Hong Kong, Macao sau Taiwan au căpătat permisiunea  de a păstra sistemele politice şi economice capitaliste, în vreme ce în restul Chinei se aplica sistemul socialist.

La o frugală vedere, principiul s-ar putea aplica şi în cazul faimosului sat Huaxi, din provincia Jiangsu. Despre care sat se ştie că se întinde pe câţiva kilometri pătraţi, că a fost fondat de Wu Renbao, un tip care, în 1961, şi-a propus să facă dintr-o localitate de agricultori săraci-una de oameni cu mulţi bani, că are 2.000 de locuitori, că fiecare dintre cele 1.600 de familii fondatoare ale satului câştigă peste 250.000 de dolari pe an, în calitate de acţionare ale Jiangsu Huaxi Group, companie listată la bursă din 1998, care îşi exportă produsele în peste 40 de ţări şi care mişcă cifre de afaceri de miliarde de dolari, că fiecare locuitor are dreptul la o maşină de lux, o vilă, la servicii medicale şi de educaţie gratuite, la raţii îndestulătoare de ulei de gătit, că zgârie-norul, înalt de 328 de metri, din centrul satului a costat aproximativ 350 de milioane de euro şi, la etajul 60, adăposteşte o vacă (sau taur, spun unii) din aur, în valoare de 50 de milioane de euro, că taximetria se face acolo cu elicopterul, că peste 20 de milioane de turişti se îmbulzesc anual ca să viziteze acest miracol rural şi că, de aceea, oficialităţile intenţionează acum să cumpere o flotă aeriană compusă din  20 de avioane, dar şi că în Huaxi se lucrează, fără weekend-uri!, câte zece ore pe zi sau că locuitorii sunt obligaţi să-şi reinvestească banii tot în afacerile satului, ori să lase în urmă întreaga avere, dacă le vine dorul de ducă pe alte meleaguri. Culmea este că, deşi întreg ţinutul funcţionează după reguli corporatiste şi s-ar putea crede că avem de-a face cu un fel de Eden capitalist asiatic, Huaxi se proclamă a fi un „sat socialist model”, pentru care „socialismul este cel mai bun sistem”! Este, cred eu, cel mai elocvent exemplu care demonstrează că bunăstarea nu este produsul vreunui sistem politic anume, ci ţine numai de atitudinea responsabilă faţă de muncă şi de o anume isteţime managerială. Cert este că prinde să pălească teama conform căreia deschiderea prea generoasă a graniţelor pentru chinezi ar duce la o invazie cu consecinţe imprevizibile: dacă pot face bani şi acasă, de ce şi-ar mai pune traistele-n băţ?  Iar dacă mai adăugăm că, în ultimul deceniu, în China au apărut peste un milion de milionari în dolari, sub care se situează „strate” de alte sute de milioane de oameni care duc un trai decent, sau că, în plină recesiune, deschiderea economică a Chinei a salvat de la faliment deopotrivă piaţa luxului şi piaţa mondială de artă, pot începe să pricep de ce, de prin 2006, acordul bilateral UE-China se tot negociază, fără să se ajungă la nici o concluzie! Sper să mă înşel, dar, pe deasupra raţiunilor diplomatice, mi se pare că bătrânul continent trage mai degrabă să-şi conserve propriile tabieturi.