TNB: Fructul copt

Când, în anul 2005, Ion Caramitru prelua conducerea Teatrului Naţional din Bucureşti, “prima scenă a ţării” nu se afla deloc într-o situaţie de invidiat.

Predecesorul său, Dinu Săraru, nu izbutise absolut deloc să confirme speranţele ce se puseseră în el de cei ce erau dispuşi să facă abstracţie de profunda încatenare în trecut a culturnicului ce slujise până în ultima clipă regimul comunist (Dinu Săraru a dat ordin ca uşile Teatrului Mic, pe care l-a condus până în decembrie 1989, să fie zăvorâte spre a nu le îngădui revoluţionarilor să se adăpostească de prigoana aparatului represiv ceauşist) şi să îşi amintească numai realizările acestuia, deloc minore, în fruntea instituţiei din Sărindar.

Cum prima grijă a lui Dinu Săraru a fost aceea de a scoate din repertoriu toate spectacolele ce nu îi erau pe plac şi cum cele mai neagreate au fost cele semnate de Alexandru Tocilescu (O scrisoare pierdută, Amanţi însângeraţi), cum alţi mari regizori fie nu au fost ofertaţi, fie au declinat invitaţiile de colaborare, cum Dan Piţa, chemat la Naţional, nu a mai izbutit să dea cu spectacolul Apus de soare satisfacţia pe care o dăduse odinioară la Teatrul Mic prin înscenarea cu o distribuţie fabuloasă a Amurgului burghez a lui Romulus Guga, pe puntea regizorală a “navei amiral a teatrului românesc” şi-au găsit lesne loc meşteşugari de mâna a doua ori a treia, cu înfăptuiri pe măsură.

Ion Caramitru nu s-a grăbit să treacă la epurări. Nu a scos a doua zi după ocuparea biroului directorial titluri de pe afiş, nu a eliminat ceea ce nu fusese pe placul criticii şi ceea ce, cu siguranţă, nu era nici pe placul său. A avut răbdare ca producţiile neperformante să iasă de pe afiş pe cale naturală, adică prin epuizarea interesului publicului. Atâta cât a fost respectivul interes. Noul director şi-a acordat un răgaz şi a gândit un proiect repertorial întins pe mai mulţi ani, a imaginat strategii al căror rod nu s-a văzut instantaneu. A avut în vedere nu doar teatrul înţeles în accepţiunea sa de spectacol, ci şi clădirea, realizând repede că aceasta nu doar că este structural afectată de dezvoltările haotice impuse proiectului iniţial al arhitectului Romeo Belea, dat în folosinţă în anul 1973, şi mutilat după anul 1978, marcat de un misterios incendiu, ci că este şi depăşită moral. A început demersurile pentru obţinerea finanţărilor necesare unei renovări profunde, foarte aproapiate de ceea ce ar putea fi socotită drept o reconstrucţie.

2012 –anul confirmărilor

În tot acest răstimp, Ion Caramitru a trebuit să facă adesea faţă unor contestări. Unele pe la spate, pe la colţuri, venite din partea unor laşi de profesie, care se simt mari şi tari în palavre, cu prietenii de pahar. Altele pretins instituţionale, venite dinspre o comisie de evaluare girată de Ministerul Culturii, comisie în componenţa căreia se aflau preponderent personaje secundare, cocoţate nu prea se ştie pe ce criterii în poziţia de evaluatori, resentimentari ce s-au folosit de prilej spre a plăti poliţe. O a treia categorie de contestări a venit dinspre marginali ai criticii teatrale, maestră de ceremonii cu iz de şantaj fiind o critechesă creaţă, un fel de echivalent feminin al lui Fane Jeg, cam des prinsă în vremea din urmă cu raţa în gură şi care, văzându-şi nefinanţată de către UNITER, al cărei preşedinte e acelaşi Ion Caramitru, revistuţa colorată, a publicat un articol imund. Un articol a cărei apariţie a fost refuzată de revistele serioase, fiind în schimb acceptată de o publicaţie on line, folosită de patronul ei drept mijloc de promovare artificială, cu concursul unor condeieri mercenari, a regizorilor pe care acelaşi patron îi impresariază.

La capătul lui 2012, Teatrul Naţional din Bucureşti e, de departe, cea mai performantă instituţie de spectacole din Capitală. Şi una dintre cele mai bune din ţară. Singura care a făcut dovada că s-a aflat în posesia unui program concret şi coerent de marcare, aşa cum se cuvine, prin spectacole pe măsură a Centenarului Caragiale. Regizori de mare calibru, de la Silviu Purcărete la Alexandru Dabija şi Radu Afrim au montat texte de referinţă din creaţia marelui scriitor.

Purcărete a înscenat Conu Leonida faţă cu reacţiunea propunându-le marilor actori care sunt Mariana Mihuţ şi Victor Rebengiuc o formulă de spectacol al cărei rost principal a fost acela de a dovedi căte surprize mai ascunde în ea această piesă scurtă a lui Caragiale. Alexandru Dabija a valorificat exemplar energiile textuale din Două loturi, dezvăluind, graţie unei distribuţii foarte bine întocmite (îi menţionez aici pe Gavril Pătru, pe Marius Manole, pe Ana Ciontea) şi datorită scenografiei surprinzătoare, marcând o schimbare în stilul lui Helmut Stürmer, marile nuclee de teatralitate ale unei nuvele ce i-a fascinat pe marii comentatori ai scrisului caragialean.

Radu Afrim a produs o revelaţie prin felul iconoclast, dar impecabil articulat în care a condus punerea în scenă a Năpastei. O echipă actoricească tânără (Mihai Călin, Crina Semciuc, Emilian Oprea, Marius Manole), susţinută în eforturile sale de Vanda Sturdza (creatoarea decorurilor) şi Cosmin Florea (semnatarul costumelor) a validat exemplar demersul regizoral. Aceste trei spectacole au beneficiat şi de o superbă prefaţă, altminteri un magnific spectacol de teatru-coregrafic, important în sine, intitulat D-ale noastrei, purtând aurita semnătură a lui Gigi Căciuleanu.

Anul Caragiale a fost marcat la Teatrul Naţional într-un chip viu, modern, deparazitat de orice urmă de festivism. A fost marcat prin mari spectacole. Toate astea însoţite de inaugurarea unor noi săli- Sala Mică şi uluitoarea şi europeana sală Multimedia.

Întocmind această recapitulare am fost permanent urmărit de amintirea unor versuri preferate, datorate lui Paul Valéry: Patience, patience, patience dans l’azur/ Chaque atome de silence est la chance d’un fruit mür. E sigur, în opinia mea, că momentul fructului copt e aproape la Naţionalul bucureştean.