O problemă de stilistică

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Am citit şi eu, în urmă cu o săptămână, scrisoarea deschisă adresată marelui actor Radu Beligan de filosoful Andrei Pleşu. Am citit-o şi recitit-o cu un imens regret. Nu fiindcă dl. Pleşu i-ar fi pus la îndoială nonagenarului slujitor al scenei dreptul la opţiune politică, nu fiindcă l-ar fi jignit, aşa cum au crezut unii, inclusiv opt artişti ce i-au cerut filosofului pe un ton cam prea imperativ să îi prezinte scuze publice artistului.

Dimpotrivă. Regretul despre care vorbesc îşi are originea în adevărul trist al celor scrise de dl. Pleşu. În faptul că dl. Andrei Pleşu sancţiona în scrisoarea domniei-sale abaterile de la stilistica apariţiilor publice ale Maestrului. Abateri, din păcate, cu repetiţie.

Aş putea, la rândul meu, să numesc câteva dezamăgiri produse opiniei publice, dar şi breslei din care face parte, de actorul Radu Beligan pe vremea dictaturii comuniste. O fac fără să insist prea mult asupra subiectului.

Nu eram încă adolescent în 1973, anul inaugurării noii clădiri a Teatrului Naţional din Bucureşti, când l-am ascultat pe dl. Beligan, pe atunci director al instituţiei, rostind elogii până în acel moment neauzite la adresa lui Nicolae Ceauşescu al cărui cult al personalităţii începea să se creioneze din ce în ce mai apăsat. Zece ani mai târziu, când acelaşi Nicolae Ceauşescu ajuns la apogeul demenţei sale a impus instituţiilor de cultură din întreaga ţară o umilitoare autofinanţare, dl. Beligan, pare-se mai convins membru al C.C. al PCR decât actor ataşat breslei, mai curând deputat în MAN decât director al Naţionalului, parcă mai încântat de calitatea de activist ideologic decât de aceea de preşedinte al Institutului Internaţional de Teatru, nu a schiţat nici cel mai mic gest de împotrivire. Nici cel mai timid semn de protest.

Teatrul condus de Maestru şi-a pierdut tot mai accentuat, în decursul ultimului deceniu de comunism, din prestigiu şi anvergură. Naţionalul nu mai era decât în vorbe „prima scenă a ţării”, producea spectacole tot mai minuscule, tot mai fără importanţă, cele mai multe în trei sau patru persoanje. Se zvonea că directorul Radu Beligan acceptase ca în atelierele unde ar fi trebuit să se execute decorurile marilor montări aşteptate de public să se facă sicrie pentru ca astfel să poată fi plătite, fie şi cu întârziere, salariile artiştilor.

Într-un interviu acordat lui Mircea Iorgulescu, interviu difuzat de Radio Europa liberă la data de 15 martie 1997 şi care poate fi ascultat şi azi pe site-ul postului ori poate fi citit în cartea Convorbiri la sfârşit de secol, apărută în anul 2006 la Editura Fundaţiei Culturale Române, dl. Beligan numeşte toate acestea, cu imensă îngăduinţă faţă de sine, „compromisuri responsabile.”

Când am ascultat interviul, în sine, orice s-ar spune, o mărturie preţioasă despre complicatele şi nu întotdeauna onorantele raporturi dintre vârfurile oamenilor de cultură şi puterea comunistă, mi-am amintit o altă apariţie publică a d-lui Beligan. O apariţie televizată, filmată la începutul anilor ’90, atunci când după multe luni de absenţă, Maestrul a fost invitat şi a acceptat să se confeseze.

În interviul realizat, dacă îmi aduc bine aminte, de Lucia Hossu-Longin, dl. Beligan nu şi-a făcut nici cel mai mic reproş. A afişat o tristeţe autosuficientă, o mizantropie marcată de o teatralitate cu sens unic, şi-a deplâns uitarea şi marginalizarea cărora le-a căzut pradă imediat după decembrie 1989. Într-un singur loc avea dreptate dl. Beligan. Atunci când le reproşa colegilor domniei-sale că l-au îndepărtat de pe scenă. Deşi, dacă e să fim drepţi, cele câteva luni, poate un an, un an şi ceva de izolare ar fi putut fi fructificate de Maestru pentru ceea ce mi-ar fi plăcut să fie o reflecţie responsabilă şi un inventar al mai sus-amintitelor „compromisuri responsabile”. Nu a fost să fie.

În 1996, revenit deja demult pe scenă, cu toate onorurile cuvenite imensului său talent, dl. Beligan a comis o nouă greşeală de stilistică. O greşeală asemănătoare celei ce i-a fost acum reproşată de dl. Pleşu. Maestrul Beligan a apărut la tribuna sălii unde îşi lansa candidatura eşuată la preşedinţie dl. Ion Iliescu spre a-şi afirma sprijinul pentru cel ce chemase în repetate rânduri minerii la Bucureşti şi care devastaseră, între altele, şi esplanada Teatrului căruia Radu Beligan i-a fost mulţi ani director.

Am scris atunci, în suplimentul teatral Rampa, un articol extrem de dur. Articol căruia i-am dat titlul „Actorul de partid şi de stat“. Regăsindu-l pe scenă pe Maestru, bucurându-mă din nou de arta domniei-sale, de înţelepciunea din cărţile ce-i poartă semnătura, aşa cum e, bunăoară, Între acte, carte tipărită în 2013 la editura Alffa, aflând că domniei-sale i se datorează în bună parte păstrarea în folosul breslei a sediului UNITER, mi-am regretat adesea duritatea.

Acum, după apariţia dlui Radu Beligan pe stadion, alături de Victor Ponta, nu cred că mai am vreun motiv să îmi pară rau ori să cred că am greşit cu ceva în articolul din 1996. Regret doar că înţelepciunea domnului Beligan nu a depăşit, măcar de această dată, spaţiul închis al paginilor de carte. Şi că marele Radu Beligan se lasă manipulat de un Mihai Gâdea sau de un Victor Ponta, non-persoane ce nu-i ajung prin inteligenţă şi faptă nici până la vârful pantofilor.       

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite