Criticul de artă George Banu despre spectacolul lui Andrei Şerban: „Richard III, de foc şi de gheaţă“
0
"După Iulius Cesar, văzut în urmă cu nişte decenii, drumul vieţii mă convoacă acum la întâlnirea cu Richard, maestrul politic, propus azi tot de Andrei Şerban. Repertoriul unui regizor nu e arbitrar, ci trasează un parcurs, solicită o interpretare. Regizorul ascultă Istoria cu majusculă, dar şi pe sine...", scrie criticul de artă George Banu despre "Richard al III-lea", spectacolul lui Andrei Şerban de la Teatrul Bulandra.
Text de George Banu
Scriu aceste rânduri ca un spectator ce aşteaptă constant întâlnirile cu Shakespeare, oricare, dar mai ales cu capodoperele, căci ele sunt întrebari insolubile perpetuu reluate: graţie lor scena teatrului poate dialoga cu scena lumii. Ce recunoaştem din noi în Hamlet, dar de asemenea ne putem întreba ce recunoaştem din Hamet in noi? Această conversaţie e fără de sfârşit şi de aici îi provine interesul, din „neterminare“. Din infinitul ei…Cum să nu mă precipit să văd Richard al III – lea în regia lui Andrei Şerban care, acum multe decenii, tot pe scena Teatrului Bulandra de la Izvor, semna unul din cele mai nobile spectacole ale sale, Iulius Cesar? Când am intrat în sală, amintirea protagonistului, Brutus, şi a interpreţilor de atunci, tineri conspiratori puri, mi-a revenit cu o intensitate extremă. Drumul vieţii mă convoacă, acum, la capăt de viaţă, la întâlnirea cu Richard, maestrul politic, propus azi tot de Andrei Şerban. Două extremităţi ce merită semnalate, căci repertoriul unui regizor nu e arbitrar, ci trasează un parcurs, solicită o interpretare. Regizorul ascultă Istoria cu majusculă, dar şi pe sine…Iar noi, din sală, supravieţuirori din alte vremi, îi examinăm şi analizăm traiectoria.
De-abia ajuns de la Paris, ignorând multe dintre fricţiunile şi sloganurile vieţii politice din ţară, ascultam textul lui Shakespeare tradus într-o limbă nu abuziv actualizată, totuşi cu unele mici excepţii de tipul „să stai în banca ta“, ci o limbă cotidiană, curentă, familiară. Dana Dima acordă textului o dimensiune directă, de proximitate şi, deseori, mi-au scăpat aluziile directe la discursurile frecvente pe care sala le recunoaştea, dar eu nu. Însă n-am regretat! Eu chiar le-am confundat pe unele cu cele ale lui Trump.
Andrei Şerban l-a distribuit în Richard pe Marius Manole care apare iniţial într-un costum ce evocă pielea şarpelui care, dupa cum ştim, se schimbă progresiv şi, aici devine, costum negru pentru a se reconstitui la sfârşit. Richard s-a metamorfozat dar, profund, nu s-a schimbat. Natura iniţială neliniştitor revine. Însă el trece prin faze succesive, căci când e călugar simulator, când actor machiat, când se examinează în oglindă, amintindu-l pe precursorul sau Richard al II –lea. Această suită de transformări succesive îl înrudeşte cu un personaj de Kafka sau chiar cu „rinocerii" ionescieni. Dar la el procesul acesta ţine de o strategie manipulată cu un geniu de un politician fără scrupule. El se confruntă cu oameni ce nu-i sezisează maleabilitatea, ei sunt prizonierii unei singure identităţi în timp ce Richard posedă mai multe şi le declină cinic. Chiar cu o anumită delectare, căci, „histrion" fără reticenţe, el face din practica jocului o perfidă disimulare dominată de un singur scop: puterea! Acest Richard e totodată multiplu şi obsesional: de aici îi provine succesul.
Marius Manole aliază ca niciodată aceste contraste! Le echilbrează, nefiind nici omogen, masiv ca Lawrence Olivier în filmul sau din anii 50 sau ca George Vraca în patetica sa reprezentaţie testamentară, dar nici abuziv ludic, în reprezentaţie ca interpretul lui Ostermeier, Lars Eldinger. Doar viziunea propusă de Marcel Iureş se înrudeşte cu el. ( Pe cea celebră cu Ştefan Iordache n-am vazut-o. Cât regret!)
Aici Richard e omul modern, omul cu o mie de feţe ! Dar, totodată, inteligenţa nu îi evita toate încercările datorate invalidităţii, handicapului său şi, în spectacol. aceaata intervine episodic şi socant: pe Richard duşmanii îl imping uneori violent şi el cade ca un deşeu ghemuit, strivit, dar de aceea răzbunarea îi va fi şi mai severă.
Un om rănit e mai periculos decât un om învins. Marius Manole, în ciuda extraordinarei energii interne, e fizic slab. Şi, văzindu-l mi-am amintit din nou Iulius Cesar unde Cesar isi exprima îndoiala fata de Casius, căci e "slab. Şi de oamenii slabi, trebuie să te temi". Richard, acum, implicit, îi confirmă temerile.
În ultima scenă, antologică: regele hăituit pe câmpul de lupta e deja absorbit de puterea obscură a morţii şi, pe buza scenei, nu îi mai distingem decât faţa şi gura deschisă invocând şoptit „Un regat pentru un cal“. Un cal „alb “… Acest moment face parte din acele soluţii rare care confirmă puterea unică a teatrului, când ne permite să auzim şi să vedem ceea ce fără el ne-ar fi rămas inaccesibil. Ca în acele scene exemplare din Mutter Courage a lui Brecht sau Prinţul Constant a lui Grotowski, scenele strigătului mut, sau a lui Iisus obosit - „imagini vii care au forţa statuilor", pentru a cita o observaţie a lui Monique Borie din cartea "Trup de carne, trup de piatră" ( Editura Nemira).
Cei care-l înconjoară pe Richard se prezintă ca nişte politicieni infatuaţi şi neabili. Ei suferă toţi de un complex de superioritate pe care candidatul irepresibil la putere îl va sparge in bucăţi şi aneantiza, căci ei cad unii după alţii ca sticlele sparte într-un joc de popice. Lupta e fără concesii…şi spectacolul, expunând deseori microfoanele dispuse pe mese consacrate discursurilor, denunţă slăbiciunea cuvintelor faţă de impactul actelor.
Două figuri feminine se detaşează: lady Anne (Alexandra Fasolă) silueta caligrafică, personaj aparent intransigent, dar manipulabil, un fel de Hilary Clinton, ca şi ea pâna la urmă învinsă, şi Regina Margareta jucată în travesti de Cornel Scripcaru, adevărat totem funebru şi ameninţător. Dacă Richard e insezisabil, Regina e impenetrabilă.
Spectacolul m-a captivat prin contrastul intens cultivat între ceea ce aş defini drept foc si gheata. Pe de o parte, incandescenţa personajelor, pe de alta, decorul luminat cu neon, costumemele discret desenate. Intensitatea implicării îşi găseşte astfel un contrast în neutralitatea reprezentarii. Lumea si oamenii difera, se disting. Se opun chiar. Uneori inervin sunete stranii, picaturi ce cad una dupa alta ca si cum ar marca trecerea lenta a timpului sau sugera un celebru supliciu chinez. Pe de alta parte, la prima vedere, văzând cum proiectorul caută personajul, aceasta s-ar putea considera ca o imperfecţie tehnică dar, apoi, se încarcă de sens şi o ipoteza se poatre formula: nimeni nu intră direct sub focul actualităţii. Îl precede o căutare, o incertitudine si luminarea deplină nu intervine decât ca o secretă confirmare a reuşitei finale. Nu devine oricine, imediat, protagonist al scenei politice.
Totul e bidimensional, strict desenat, fără profunzime, impunând un ansamblu constituit din imagini glaciale cărora le răspund, prin contrast, vocile de o intensitate extremă, uneori poate excesivă sau teribila dezlanţuire muzicală de la sfârşitul părţii întâi. O deflagraţie datorată actorilor ce par să se elibereze exploziv de personaje pentru a le regăsi apoi, după pauza. Totul e de o de o violenţă antinomică în acest spectacol. Şi de aici provine, cred, vitalitatea reprezentaţiei. Din coexistenţa contrariilor! Focul şi gheaţa!
Recent, mi-am cumparat o carte rară: Stalin de Troţki. Am citit o bună parte. Şi poate şi de aceea la el m-am gândit, doar la el căci înrudirea cu Richard e flagrantă: el singur şi-a asasinat rând pe rând aliaţii şi tovaraşii de drum. Nicicum Hitler care a rămas fidel, până la capat, asociaţilor de la început. Richard nu are decât un dublu modern, pe Stalin, ţi nicidecum personaje episodice ca Orban sau Dragnea. Străin de contextul local, nici nu le-am observat!
Azi când "lumea şi-a iesit din ţâţâni", cum spune Hamlet, trebuie să fim atenţi la pericolul pe care îl constitue cei ce se improvizează în reparatori ai săi. Mai bine sa scârţâie lumea decât să fie redusă la tăcere. Acest Richard de "furie si zgomot" îmi apare ca o alarmă de maximă intensitate.
"Căutându-l pe Richard" se intitulează un film al lui Al Pacino. Eterna căutare cu reuşite de parcurs ca aceasta sau eşecuri episodice. E ceea ce doar Shakespeare, în marile sale texte, permite. Drum fără capăt! (Text de criticul de artă George Banu)
Se încarcă comentariile...
