Întrebări

„Tartuffe”, de Moliere, la Teatrul de Comedie din Bucureşti FOTO Adi Bulboacă

Fără doar şi poate că multe dintre observaţiile critice formulate de cei ce au scris înaintea mea despre spectacolul cu „Tartuffe” sau „Impostorul” de la Teatrul de Comedie sunt cât se poate de întemeiate.

Nu se poate să nu te întrebi, atâta vreme cât ştii că respectiva instituţie de spectacole este una „de repertoriu” şi nu un „teatru de proiecte”, de ce tocmai aici a hotărât Bocsárdi László să monteze celebra piesă a lui Molière. O faci fiindcă nu e tocmai firesc ca în distribuţie să figureze atâţia şi atâţia actori şi mai ales actriţe din afară, cu atât mai mult cu cât numai de varietate de tipologii actoriceşti nu se poate plânge Teatrul din Strada Sfântu Dumitru. Admit că interpretul lui Orgon, Adrian Titieni, corespunde perfect unui anume mod în care Bocsárdi şi l-a imaginat pe Orgon. E de domeniul evidenţei că Adrian Titieni e un actor cu totul special, pe care demult doream să îl revăd pe scenă  şi care, sub îndrumarea regizorului, a identificat multe faţete inedite ale personajului. Un actor ce contrabalansează excelent efectele tartufficării eroului. O stare minuţios compusă, etalată, argumentat justificată şi temeinic susţinută actoriceşte în prima parte a montării prin energia aparte cu care îi detaliază detartufficarea, operaţiune inteligent şi policrom dezvoltată în a doua sa parte. În consecinţă, decizia de a-l invita să joace în spectacol mi se pare îndreptăţită şi validată de rezultate. 

În schimb, e mai greu să găseşti o explicaţie de ce, de pildă, pentru rolul tinerei soţii a lui Orgon a fost preferată Irina Movilă, actriţă a TNB, când multe, foarte multe dintre componentele trupei – de la Emilia Popescu la Mihaela Teleoacă, de la Delia Nartea la Delia Seceleanu, aveau datele necesare rolului şi puteau crea o Elmire infinit mai senzuală, mai provocatoare, mai şireată, mai colorată decât cea excesiv de rece, de raţională, de calculată pe care am văzut-o eu pe scenă. Indiscutabil, Ioana Calotă, actriţă cu cartea de muncă la Teatrul „Nottara”, e plină de nerv, debordează de viaţă, de energie, de temperament în rolul Dorine, însă e cum nu se poate mai sigur că de calităţi similare dispun şi alte actriţe cu normă de bază la Teatrul de Comedie. Dorina Chiriac sau Andreea Samson, de pildă. Gelu Niţu era un actor indispensabil pentru un spectacol precum Casa Zoikăi în care a făcut un rol memorabil. Oricum, unul dintre cele mai bune din cariera sa. Indubitabil Gelu Niţu e foarte bun şi în rolul Cléante, dar la fel de buni puteau fi vreo doi-trei dintre actorii trupei. Numai dorinţă de a-i găsi să fi fost. 

FOTO Adi Bulboacă

În concluzie, justificări reale pentru atâtea şi atâtea colaborări care fac operaţiunea de programare ritmică a spectacolului cum nu se poate mai dificilă se găsesc doar în cazul lui Adrian Titieni şi în cel al tinerilor Ioana Anastasia Anton (Marianne), Dan Rădulescu (Damis), Anghel Damian (Valère) şi, poate, în cel al lui Cezar Grumăzescu (Trimisul Regelui).

În al doilea rând, nu se poate să nu te întrebi de ce nu a fost solicitat pentru o oră sau două un bun cunoscător al limbii franceze, chiar Alice Georgescu, semnatara excelentei traduceri de care se slujeşte spectacolul, pentru a face câteva exerciţii cu actorii şi a-i învăţa să pronunţe cum se cuvine, adică onorabil, numele personajului principal. Şi el original, îndrăzneţ, deloc banal, la antipozii modelelor experimentate, cu nuanţări şi progresii atent cumpănite, scăldate într-un ridicol bine măsurat de Tudor Chirilă.

De fapt, nu interpreţilor avem a le face reproşuri căci nu jocul actoricesc e partea mai puţin convingătoare a spectacolului de la Teatrul de Comedie. Nici nu avea cum să fie astfel câtă vreme aprecierilor la adresa artiştilor deja amintiţi trebuie să le adăugăm necesare, defel de complezenţă laude în primul rând Virginiei Mirea, o foarte bună Doamnă Pernelle sau Teodorei Stanciu, mai mult decât corectă în rolul cinicului domn Loyal. 

FOTO Adi Bulboacă

Atunci, dacă aşa stau lucrurile, care anume ar fi motivele pentru care Tartuffe nu e tocmai o reuşită? Sau nu e reuşita la care mă aşteptam cunoscând apetitul  regizorului pentru textul molieresc. Le-aş identifica în primul rând în versiunea scenică, semnată de Alice Georgescu şi de Bocsárdi László. Mai exact, în dimensiunea ei. O versiune scenică mult prea îngăduitoare cu lungimile textului lui Molière, o versiune parcă prea iertătoare şi prea generoasă cu dimensiunile originare ale acestuia. Parcă prea în conformitate cu specificul şi gustul răbdătorului public din secolul al XVII lea şi nu tocmai pe placul celui mult mai grăbit din veacul al XXI lea. Un public care vrea versiuni nu neapărat succinte, ci, mai degrabă, concise. Personajele din Tartuffe de la Comedie sunt înveşmântate de Kiss Zsuzsanna în specificul vremurilor noastre, indiferenţa faţă de concizie nu e conformă acestui specific. 

Absenţa acesteia din adaptare se decontează în ritmul nu întotdeauna cel mai potrivit al spectacolului. În tărăgănările, în moliciunile, în sincopele de care suferă acesta. Cu atât mai inexplicabile cu cât se aleargă mult pe durata celor aproape trei ore cât durează reprezentaţia. Se aleargă mai cu seamă în sală şi mai puţin pe scenă, la rându-i un detaliu ce ridică semne de întrebare legate de adecvarea unei atare decizii specificului sălii cu pricina şi justei aprecieri a integrităţii  percepţiei la care are dreptul orice spectator.

Ştim foarte bine că lui Bocsárdi László îi plac teribil şi îi sunt foarte la îndemână decorurile minimaliste. De-a lungul colaborării sale mai mult decât împlinite cu scenograful Bartha József, acesta i-a pus la dispoziţie regizorului destule decoruri de acest gen. Adesea surprinzătoare tocmai prin faptul că, în pofida „sărăciei” lor aparente, generau o bizară, o miraculoasă impresie de bogăţie. Miracolul acesta, prezent în spectacole precum Mizantropul, Neguţătorul din Veneţia sau Hamlet, nu s-a mai petrecut de această dată. Decorul de acum e sărac, urât şi cam atât. Lumânările pe care le poartă cu el la fiecare apariţie entartuffiatul Orgon nu izbutesc cu nici un chip să îi confere substanţă şi relevanţă. 

Lipsa de substanţă şi de relevanţă. E vorba despre minusuri care sunt ale spectacolului însuşi. Care nu e deloc unul prost, Doamne fereşte!, dar nici cea mai reuşită creaţie a lui Bocsárdi László nu e.

Teatrul de Comedie din Bucureşti - TARTUFFE de Molière;

Traducerea: Alice Georgescu; Versiunea scenică: Alice Georgescu şi Bocsárdi László; Regia: Bocsárdi László; Decoruri: Bartha József; Costume: Kiss Zsuzsanna; Muzica: Könczei Arpád;

Cu: Tudor Chirilă, Adrian Titieni, Virginia Mirea, Irina Movilă, Gelu Niţu, Ioana Calotă, Ioana-Anastasia Anton, Dan Rădulescu, Anghel Damian, Teodora Stanciu, Cezar Grumăzescu ş.a.;

Data reprezentaţiei: 19 februarie 2015