L-am întrebat, odinioară, pe un călugăr ce e iubirea. Ca orice fată, la 20 de ani, doream să găsesc un sens şi pe această cale. Ioan Şişmanian, „călugărul din vechiul schit“ de la Petru-Vodă, ieroschimonah despre care s-a mai scris că poate arde cu privirea lui adâncă o întreagă pădure de fagi, m-a privit lung şi mi-a zis: „Iubirea e jertfă, fetiţă. Mergi pe talantul care ţi-a fost dat. Nu căuta într-un bărbat ceea ce numai Dumnezeu îţi poate dărui. Altminteri, vei fi întotdeauna dezamăgită”.

Vă redau, în cinstea lui Dragobete, fragmente dintr-un interviu cu părintele Ioan Şişmanian.

Criza i-a prins pe bărbaţi mai nepregătiţi“

Femeile în societatea contemporană au numeroase probleme sufleteşti...

Femeile din lume, fiind active, au început să preia, şi în societate, din sarcinile bărbaţilor. Da, ele se zbat mai mult. Femeile au fost puse, după Revoluţie, să facă mai mult faţă, şi profesional, şi familial, tuturor încercărilor vieţii. Bărbaţii au dat un pas înapoi, criza şi schimbările i-au prins mai nepregătiţi.  Femeia a început să aducă mai mulţi bani în casă, a mai avut de muncă. Mulţi bărbaţi au rămas în aer, şomeri. Bineînţeles că au fost afectaţi sufleteşte.

În faţa acestei situaţii, când femeia preia din sarcinile bărbatului, ea nu-şi reneagă astfel sensul ei originar?

Femeia a fost luată din coasta lui Adam, practic ea reprezintă inima unui cuplu, inima vieţii. O familie, ca şi un polis, are inima în centru, are izvorul în centru, iar ce este exterior este membrană, este zidul reprezentat de bărbat. Oare se poate o cetate să aibă zid şi să nu aibă izvor? Fără izvor nu există viaţă. Centrul vieţii e aşadar femeia care e pe post de izvor, de şcoală, de spital. Exterior, este bărbatul care o circumscrie.

Dacă iese de sub acoperişul bărbatului, femeia îşi pierde valoarea ei interioară, acoperământul ei spiritual.

Femeia poartă acoperământ şi în Biserică, pentru că se simte acoperită de Hristos şi de bărbatul ei. Evanghelia spune clar ce e de făcut: să nu furi, să nu ucizi, să nu fii desfrânat. „Tot ce faci trebuie să faci în numele Meu“. Evanghelia îţi spune foarte clar ce trebuie să faci şi ce nu trebuie să faci. Sexualitatea ţine numai de împlinirea prin Duhul ce vine o dată cu Taina Nunţii. Tot ceea ce este în afară este o sfâşiere. Diavolul nu creează fericiri, ci numai plăceri.

Când devine iubirea posesie?

Posesie e când spui „vie împărăţia mea, facă-se voia mea“, nu „facă-se voia Ta“. Dacă iubeşti, te jertfeşti pentru celălalt, îi faci lui voia, nu-ţi faci ţie voia.

Femeia, prin credinţa, răbdarea şi jertfa ei, îl poate întoarce pe bărbatul ei la Dumnezeu, dacă acesta este necredincios.

Ce le zic eu femeilor care trăiesc această suferinţă? Dacă tu suferi ca om şi-ţi iubeşti bărbatul, atunci trebuie să rabzi, iar răbdarea asta a ta, jertfa îl pot schimba şi pe el. Bărbatul poate fi bolnav sufleteşte, însă ea, femeia, trebuie să-l iubească, să rabde. E foarte bine să ne asumăm un duhovnic, e bine ca soţii să aibă acelaşi duhovnic. Iubirea e jertfitoare. Dacă femeia iubeşte frumosul din bărbatul ei, frumos care acoperă urâtul din el, Dumnezeu se îndură de amândoi... Însă o femeie nu poate face asta dacă „nu e în priză“, adică  să fie conectată la Dumnezeu. Binele vine întotdeauna de la Hristos.

În societatea contemporană, femeile nu mai au timp să fie şi mame.

E o greşeală capitală, o mare pierdere. Femeia e făcută să iubească, altfel îşi pierde rostul ei existenţial. Maternitatea e foarte preţioasă. Cine poate fi mai valoros pentru copil, cine poate să-l crească şi să fie mai bun decât mama lui? Ce bonă poate fi mai mamă decât mama? Câţi bani ar trebui mama să câştige ca să se înlocuiască pe ea însăşi? (Fragment dintr-un interviu publicat în Weekend Adevărul, pe 18 aprilie 2014).


Născut în Bucureşti, absolvent de Cibernetică, după ce a studiat şapte ani limba chineză, sistemul taoist, acupunctura, Laurenţiu Şişmanian l-a întâlnit în 1988 pe Părintele Constantin Galeriu (1918-2003), paroh din al bisericii Sfântul Silvestru din Bucureşti. „De ce îl porţi pe Buddha la gât?“, l-a întrebat părintele Galeriu, care i-a devenit şi primul duhovnic. Şi de atunci, a început pentru Laurenţiu, armean după tată, vremea descoperiri lui Dumnezeu în ortodoxie, vremea adevăratelor răspunsuri şi mai ales a schimbărilor radicale din viaţa sa.

După şapte de ani de căsnicie, a divorţat, s-a angajat în 1990 la „Viaţa Spirituală“ la TVR, după care a plecat într-un concediu la o mănăstire din Moldova. Nu avea să se mai întoarcă vreodată ca mirean în Capitală, unde are totuşi o mamă iubitoare, un frate şi mulţi prieteni.

S-a călugărit în 1990, la 34 de ani, fără să se uite în urmă. Doi ani mai târziu, întâlnirea cu părintele Iustin Pârvu i-a schimbat întreaga perspectivă asupra ortodoxiei. În 1997, a depus jurămintele de schivnicie, a devenit ieroschimonah (preot schivnic, ultima şi cea mai grea treaptă monahală) şi a primit numele de Ioan de la însuşi Iustin Pârvu.

Cine e el acum? Ieroschimonah Ioan Şişmanian.