Turcisme „vechi şi noi”

În ciuda vicisitudinilor istorice, între atârnare şi neatârnare, Înalta Poartă nu ne-a strivit neamul, îngăduindu-i aşezarea, statul, dăinuirea credinţelor, religiei, obiceiurilor şi limbii. Chestiunea ţine de esenţa acestui imperiu mahomedan care nu seamănă nici cu cel roman, dar nici cu cel britanic.

Lăsând de o parte consideraţiile politice, influenţa turcă asupra limbii române durează până în primele decenii ale secolului al XIX-lea, când elitele postfanariote aruncă la coş şalvarii şi imineii, reromanizând limba şi europenizând statul.

Când vorbim de împrumuturile turcice ar trebui să avem poate în vedere şi perioada pătrunderii elementelor pecenege, cumane şi tătare, ale cărei începuturi coboară mult în timp, perioadă reconstituită, în mare parte, prin Codex Comanicus, deşi, aşa cum a arătat G. Ivănescu, „e greu de separat împrumuturile pecenege, cumane şi tătare de cele turce mai târziu.” Acestor împrumuturi li se vor adaugă cele turceşti otomane sau osmanlâi, mai evidente în secolele XVI-XVIII (deşi se poate coborî până în veacul al XIV-lea) şi culminând cu epoca fanarioţilor. Aceasta este epoca unui paralelism greco-turc, ceea ce face adesea dificilă stabilirea unui filiere unice.

O listă subiectivă a cuvintelor indispensabile ar putea fi următoarea: arpagic (poate prin bulgară), baclava, bacşiş, balama, basma, bidinea, bostan, burghiu (poate prin bulgară sau sârbă), cafea, capac, catifea, cazan, cântar, cearşaf, ceaun (din tătară, prin ucraineană), chef, chel, chibrit, chihlimbar (poate prin neogreacă, kehlimbári, kehlibári, Scriban), chior, chioşc, cioban, ciorap, ciorbă, conac, cutie, degeaba, dud, dulap, dulgher, duşman, duşumea, farfurie (poate prin neogreacă), fildeş, geam, geamantan, geantă, ghiveci, ienibahar, magiun, mahala, murdar, musafir, papuc, pătlăgea, perdea, raft, rahat, salam, salcâm, sarma, sidef, sârmă, sobă, sofa, sufragerie, şiret, tacâm, tavan, tavă, tinichea, turc, tutun, zar, zarzavat şi încă câteva.

După cum se poate desprinde cu uşurinţă, găsim, printre acestea, cuvinte care denumesc plante, condimente sau feluri de mâncare, dintre care sarmalele, în mentalitatea românului, asociate şi cu sărbătorile de iarnă, au devenit „mâncarea naţională”. În această privinţă ne amăgim, pentru că ne lipseşte cultura limbii.

Să ne întoarcem însă la turcismele de care avem nevoie nu în existenţa imediată, unde expresivitatea este scăzută prin uz şi abuz, ci la acele cuvinte pe care omul deplin trebuie să le ştie, fiindcă trebuie să se comporte ca un peregrin prin timpuri, de unde va extrage învăţături, parfumuri şi culori care să-i înnobileze sufletul şi să-i nuanţeze simţurile.

Într-o masivă lucrare, Influenţa turcă asupra limbii române, I: Studiu monografic, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2009, 726 p.; II: Dicţionarul cuvintelor româneşti de origine turcă, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2010, 913 p., Emil Suciu ajunge la următoarele concluzii: din cele 2.273 cuvinte reale preluate, 886 au dispărut, iar 1.387 s-au transmis până în a doua jumătate a secolului al XX-lea. Dintre acestea, 381 au fost eliminate din vorbirea curentă, iar 1.006 au ajuns până la noi. Astfel, moştenirea turco-osmană este de circa 1.100 termeni, fără a considera şi derivatele.

Să recitim acum primul paragraf al romanului lui Filimon, Ciocoii vechi şi noi, pentru a pătrunde în Bucureştiul fanariot. Turcismele apar subliniate:

„Într-o dimineaţă din luna lui octombrie, anul 1814, un june de 22 de ani, scurt la statură, cu faţa oacheşă, ochi negri plini de viclenie, un nas drept şi cu vârful cam ridicat în sus, ce indică ambiţiunea şi mândria grosolană, îmbrăcat cu un anteriu [haină lungă] de şamalagea [damasc] rupt în spate; cu caravani [pantaloni, notă N. F.] de pânză de casă vopsiţi cafeniu; încins cu o bucată de pânză cu marginile cusute în gherghef; cu picioarele goale băgate în nişte iminei [pantofi de modă turcească, „din Yemen”, ascuţiţi la vârf] de saftian [piele subţire de capră], care fuseseră odată roşii, dar îşi pierduseră culoarea din cauza vechimii; la încingătoare cu nişte călimări colosale de alamă; în cap cu cauc [acoperământ de cap înalt şi rotund] de şal, a cărui culoare nu se poate distinge din cauza peticelor de diferite materii cu care era cârpit, şi purtând ca veşmânt de căpetenie o fermenă [= fermenea, haină scurtă purtată peste anteriu] de pambriu ca paiul grâului, căptuşită cu bogasiu [stofă] roşu; un astfel de june sta în scara caselor marelui postelnic Andronache Tuzluc [ghetră], rezemat de stâlpii intrării şi absorbit în nişte meditaţiuni care, reflectându-se în trăsurile [= trăsătură] feţei sale, lăsau să se vadă până la evidenţă că gândirea ce-l preocupa nu era decât planuri ambiţioase ce închipuirea lui cea vie îi punea înainte şi obstacolele ce întâmpina în realizarea lor.

Un asemenea text, care îmbină cu meşteşug arhaismele cu neologismele, nu mai poate incita imaginaţia unui licean fără dicţionar, deşi îi trezeşte cititorului curiozităţi de istorie a îmbrăcămintei şi modei. Gândul mă duce acum la cartea lui Al. Alexianu, Mode şi veşminte din trecut, publicată de editura Meridiane în 1971, o carte pe care o port cu drag în amintiri. Tânărul creator de modă de astăzi ar trebui poate să pornească de la aceste pioase vestigii care i-ar putea stârni creativitatea şi originalitatea.

Şi pentru ca ne-am apropiat de o chestiune de gust, am să mai înşir câteva vorbe care, mie cel puţin, mi se par pline de savoare: abitir, başca, belea, borangic, calabalâc, chef, doldora, fistichiu, get-beget, haide, marafet, muşteriu, şerbet, tabiet, taman, tertip, tiptil, tulumbă, zuluf.

O neaşteptată revenire o are azi printre tinerii din România bre, pe care îl folosesc ca apelativ familiar şi argotic, indiferent de sexul persoanei căreia i se adresează. Cei mai vârstnici cam strâmbă din nas, pentru ca îl simt cam popular, dar ce să-i faci, bre? Astea-s vremurile, asta-i limba!