VIDEO Un Hamlet din pixeli

The Wooster Group a adus la Bucureşti ultimul răcnet în materie de Hamlet aseptic - un spectacol sec, în care sângele curge doar pe plasmă şi nu stropeşte sala. Nu sunt interpretări formidabile aici. Poate pentru că actorii au înţeles că şi „Hamlet“ rămâne un joc de echipă, la fel ca fotbalul american.

„Hamlet", spectacolul trupei newyorkeze The Wooster Group, prezentat în cadrul Festivalului Shakespeare, la Bucureşti, reciclează clasicismul unei montări din 1964, cu Richard Burton în rolul principal, furnizând o demonstraţie de teatru ultratehnologizat, în care emoţia cade în plan secund.

Americanii se folosesc de instrumentele arheologiei teatrale, colectând imagini din spectacolul de acum aproape 50 de ani şi ordonându-le conform noilor criterii de receptare ale spectatorului modern.

În 1964, spectacolul de pe Broadway a fost transformat în eveniment de televiziune, într-o încercare a teatrului de a nu pierde lupta cu noua dominaţie audio-video. S-a folosit chiar de armele mai performante ale adversarului.

Filmat din 17 unghiuri diferite, „Hamletul" regizat de John Gieuld a fost difuzat în 2.000 de cinematografe din SUA - o strategie de culturalizare masivă pe termen scurt, un tratament-şoc, de doar două zile, care a avut ecouri solide şi care a primit şi un nume de botez: „teatro-film".

În actualul spectacol, jucat pentru prima oară în 2007, la New York, regizoarea Elisabeth LeCompte remasterizează vechea versiune, apelând la tehnica montajului şi la interpretările live ale actorilor. Din ruinele fostului spectacol, trupa reconstruieşte drama, ducând-o într-o nouă dimensiune. Actorii, înconjuraţi de LCD-uri pe care rulează înregistrarea din 1964, dublează în timp real vocile precursorilor, încercând să preia de la ei ştafeta valorii unui spectacol. Gesturile lor se mulează perfect pe gesturile actorilor din filmul alb-negru.

Cum se vede din sală

Pentru spectatorul-martor al acestui spectacol 2 în 1, elementul-surpriză dispare după 50 de minute, timp în care actorii de acum se mărginesc să imite tot ce mişcă: mimica, gestica şi intonaţia colegilor de celuloid.

Ineditul experimentului este omorât de redundanţă, iar tonul montării devine previzibil. Pentru a dinamiza acţiunea, actorul din rolul lui Hamlet mai cere din când în când cuiva din regia tehnică să dea fast-forward pe imagine, pentru a sări peste pasaje inutile din text. Măsura de precauţie nu este suficientă, însă. Şi aşa, spectacolul tot ajunge la 2 ore şi 45 de minute, oferind momente pure de déjà-vu.

Iar paradoxul nu prea funcţionează: spectacolul este modern ca tehnică regizorală şi ca interpretare, dar clasic în modul în care se lasă dominat de textul mult prea amplu.

Cu toată plictiseala, rămân în urmă tone de idei nemaivăzute pe scena unui teatru, începând de la vocile robotizate, care rezultă din suprapunerea vocilor celor doi Hamleţi sau ale celor două Ofelii. Efectele video halucinante manipulează perfect atât spaţiul real, cât şi spaţiul virtual, oferindu-le actorilor arsenalul unor magicieni, iar multe trucuri rămân nepricepute şi nici nu e bine să le dai de urmă.

Proiecţia-sursă, derulată pe o pânză albă în spatele actorilor, a suferit o reeditare drastică. Personajele din film dispar sau apar, după bunul plac al regizorului de montaj, punându-i pe actorii în carne şi oase în rolul de a dialoga direct cu personaje din peliculă sau obligându-i să plaseze, să mute şi să folosească elemente reale de scenografie, într-un spaţiu virtual gol.

Trăgând linie, adunând şi scăzând, ajungi la următorul rezultat: „Hamletul" americanilor arată cât de departe poate merge o echipă, atunci când acceptă să se lase ghidată de o viziune cu adevărat inovatoare.

Click aici pentru un audio slideshow cu spectacolul „Hamlet“.