Învăţământ politic

Spectacolul „Karl Marx: Capitalul, vol. 1” s-a jucat în cadrul Festivalului Naţional de Teatru. Karl Marx, autor care practic nu prea mai interesează pe nimeni la Bucureşti, revine pe afiş printr-un spectacol realizat în coproducţie de trupe din Germania şi Elveţia.

Fragmente din „Capitalul”, volumul 1, sunt citite în litera lor şi cînd cartea e lăsată deoparte, interpreţii, actori-amatori povestesc fragmente din viaţa lor, care dovedesc sau contrazic adevărul teoriei. Legătura dintre analizele exprimate într-un limbaj atât de rebarbativ şi ceea ce trăiesc fiinţele în ghemul de contradicţii al vieţii nu e evidentă şi structura scenariului se dezvăluie treptat, iar mesajul trupei e formulat cu multă precauţie: Karl Marx redevine un autor frecventabil, chiar dacă opera lui  nu mai este farul călăuzitor al lumii care a găsit calea fericirii colective.

Este evident că intrepreţii se simt implicaţi în ceea ce au de spus: nu este textul învăţat pe dinafară al unor personaje născocite, ci experienţe de viaţă trăite. Umorul, detaşarea sunt instrumentele retorice de care se foloseşte omul inteligent şi când evocă tragediile depăşite, şi când e nevoit să-şi mărturisească orbirile.

Relaţia dintre marfă şi bani, acumularea primitivă a capitalului, plusvaloarea care generează exploatarea forţei de muncă, principiile enunţate de Marx pot explica încă de ce libertatea individuală este îngrădită de efectele pieţei libere. Oamenii nu au fost fericiţi în ţările comuniste, care-l editau pe Marx şi învăţau   opera lui pe dinafară şi una dintre povestirile spectacolului ilustrează fără echivoc, ca punct extrem al decăderii, realităţile diurne ale represiunii.

Oamenii nu sunt fericiţi nici în condiţiile pieţei libere şi o bună relaţie cu puterea pretinde disponibilităţi care depăşesc creativitatea unui om cinstit. Un tânăr care nu l-a citit pe Marx şi nici nu doreşte s-o facă porneşte din nou la luptă, pentru că vrea să facă lumea mai bună. Discurs care îi poate strepezi pe unii adulţi, dar la care tinerii admiratori ai lui Marx nu rămân indiferenţi. Performanţa trupei nu poate fi apreciată decât în legătură cu pertinenţa mesajului.

Teatru  fără teatru

Cele două ore ale spectacolului trec fără prea mult efort, ca o discuţie cu oameni plăcuţi, dar necunoscuţi: ei impun o anume regulă politicoasă a dialogului şi, înainte de a respinge abordarea lor, se cuvine revenirea la unele adevăruri pe care le credeai de mult lămurite. Aşa şi rămân.

Textul filozofului german este atât de complicat încât adevărul lui trebuie îndelung decorticat şi explicat, ceea ce nu e în puterea unui spectacol de teatru. Şi în acest moment al raţionamentului se insinuează şi întrebarea care-l însoţeşte pe omul din sală de-a lungul reprezentaţiei: este acesta un spectacol de teatru? Poate textul teatral să renunţe complet la convenţie, la scenariu, la conflict, la personaje şi la relaţiile dintre ele?

Sigur, pe scenă sunt opt oameni inteligenţi care au un mesaj de transmis şi pentru a ne capta atenţia folosesc argumente dintre cele mai felurite, fără să se lipsească de elementul ludic, dar premiul „Europa Noi realităţi teatrale” despre care pomeneşte programul s-a îndreptat (în cazul acestui spectacol) spre o realitate nouă, expusă pe o scenă, dar câtuşi de puţin teatrală.  Desigur, Marx nu poate fi eliminat din istoria ştiinţei. Dar cred că istoria teatrului se poate lipsi de el.