Cel mai crud basm pentru adulţi

Alin Florea, Eugen Jebeleanu şi Liviu Pintileasa, în „Omul pernă“

În „Omul pernă“, ororile sunt îndulcite de tonul pe care sunt spuse. Maltratarea din poezia suprarealistă poate fi fermecătoare, atât timp cât versurile sunt scrise bine. Doar aşa, puterea ei de fascinaţie face uitat aproape orice păcat.

Într-o lume în care mass-media dictează oroarea, ficţiunea se amestecă de multe ori cu realitatea. Textul lui Martin McDonagh merge în siajul raţionamentului lui Emil Cioran: dacă suferinţa n-ar fi un instrument de cunoaştere, atunci sinuciderea ar fi obligatorie. În piesa irlandezului, sinuciderea nu este obligatorie, dar este o realitate. Iar suferinţa funcţionează ca o moarte continuă, în corp viu.

Un scriitor este anchetat pentru operele lui macabre, în care descrie schingiuirea unor copii şi abuzul părinţilor. Martin McDonagh vorbeşte despre claustrare, vină şi despre armata eliberatoare a literaturii. Călăii cu epoleţi -„a good cop and a bad cop" - bunul, răul şi (amândoi) urâtul cred că scriitorul a comis toate măcelurile inocenţilor, povestite în scrierile lui nepublicate.

Am mai văzut acelaşi gen de ipostaziere tembelă în emisiunea lui Gâdea şi Stan, când Cristi Neagoe a fost pus la zid pentru ficţiunile lui speculative.

Parabola omului pernă exa-cerbează realitatea de la care porneşte. „Omul pernă" este străinul imaginar care le oferă copiilor şansa unei morţiconfortabile, în schimbul unui lucru la fel de simplu: renunţarea la luptă. De ce să te mai chinuieşti şi să cunoşti, inutil, certitudinea groazei?

În puşcăria în care este adus scriitorul Katurian (Eugen Jebeleanu) nici măcar speranţa nu are vreo şansă să rupă gratiile. Sceleraţii trăiesc în celulele lor ca un cub rubik, care se amestecă din când în când, cu tot cu destine, cu tot cu poveşti.

Katurian scrie, iar Michal retardatul pune în aplicare formulele extravagante ale crimelor/sinuciderilor imaginate de fratele său. Michal nu preţuieşte nici propria viaţă, nici pe a altora, iar Katurian e gata să şi-o ofere pe a lui, pentru a da o şansă la eternitate literaturii pe care a inventat-o.

Afrim localizează imediat acţiunea, prin inserţii de ştiri de pe la televiziunile româneşti, reuşind să transmită mesaje omogene, care au ca punct de plecare aceeaşi violenţă, dar în diverse forme: claustrantă, verbală sau fizică - mergând până la anularea individuală.

Cum mergi pe stradă după un K.O.?

Spectacolul este o lovitură care te lasă fără aer. Din moment ce oamenii au plexul solar în acelaşi loc, pumnul strâns al lui Afrim ar avea acelaşi efect indiferent de naţionalitatea „victimei". „Omul pernă" se poate prelungi şi ca experiment social în afara scenei, dacă pleacă în urmărirea spectatorilor împleticiţi. Unde ajung ei sau, mai ales, cum îi transformă toată beţia violenţei, primită sub formă de entertainment?

Spectacolul visceral, greu de digerat, te înghite într-o lume în care nu ţi-ai dori să păşeşti niciodată, alunecând pe gheaţa subţire a unui text înspăimântător, cutremurător (şi alte adjective asemănătoare). Liricizarea inimaginabilelor orori are o muzicalitate aparte, obsedantă. Este un mesaj de respingere a violenţei, care se foloseşte chiar de augmentarea ei. În ultimă instanţă, verbalizează una dintre multele lui întrebări: câtă violenţă mai eşti în stare să suporţi?